Amalia Achard:La montagne/Muntele

La montagne

Je grimpe sur dos de montagne -
des feuilles frémissent
sous la brise de mon souffle,
la paix m’attrape par l’âme
pendant qu’un kaléidoscope de panoramas
défilent en un silence divin
sous mon regard intrus.
Des larmes de joie insoupçonnée
s’empilent – nœud dans la gorge -
puis jaillissent en cascatelles
sur le sourire figé sur mes lèvres...
J’atteins la cime, le cœur en lambeaux
et l’âme muette,
et dans la fine dentelle du brouillard
mon cri se jette, tel un suicidaire,
dans l’abîme de la vallée,
à l’horizon le vent porte sa sosie
de cime en cime de montagne
(Amalia Achard)

***
Muntele

Mă caţăr pe spate de munte -
frunze se-nfioară
sub briza suflului meu,
pacea mă ia de suflet
pe când un caleidoscop de panorame
defilează întro linişte divină
sub privirea-mi intrusă;
lacrimi de-o bucurie nebănuită
se-ngrămădesc – un nod în gât -
şi-apoi ţâşnesc în mici cascade
peste zâmbetul împietrit pe buze…
Ating culmea cu inima flenduri
şi cu sufletul mut.
În dantela fină a ceţii
se-aruncă strigătu-mi, ca un sinucigaş,
în abisul văii
şi-n zare, vântul îi poartă sosia
din vârf în vârf de munte