Dani Anton:***

Astă noapte am rămas la priveghiul dragostei noastre ucise și am tăinuit în șoaptă, susurând sau aruncând cu sudalme îngrozitoare: “oare, cine dintre noi s-a ferit de fericire, de durere și suspin, sau de câtă sublimare ce puteam gusta din plin?,

dar de teama părăsirii și-a extazului din plin, noi am omorât Iubirea...

Cu o ultimă zvâcnire, muribundă ea lupta, te privea în ochi senină și în rugă îți zicea: “n-are să îți fie dor de lumina așternută când la mine te uitai, de-a mea buză răsfrântă peste a ta când îți gusta din pocalul amărăciunii, un venin amestecat cu elixirul nemuririi?”

teama te-a împresurat și ai omorât Iubirea...

O port mândră împodobită, o mireasă la altar pe-ale mele brațe netede, reci ca marmura sculptată unde i-am făcut palat, dormi tu dulcea mea Iubire, luștri or să treacă iar, dară când va fi din nou vremea ta, vei înflori dintr-o lacrimă uscată picurată-n sanctuar, te vei ridica, frumoasă, pură ca la început,

teamă nu o să-ți mai fie, vei trăi la infinit

***

...Roabă a nevoii mele de a avea nevoie de mine, mă afund și conviețuiesc cu alte euri. Văi de spațiu și timp se lărgesc și lungesc adăpostite în piele și oase; ne tatonăm, ne cântărim din priviri forțele și luptăm pentru dominare.

Lipsită de interacțiune umană nu îmi mai rămâne decât sa supraevaluez imaginația, acolo sunt în stare de orice, dispar temerile, nu mă mai stânjenește libertatea alegerilor mele, cochetez cu alternativele.
Acest monolog al sinelui deseori rezultă obositor, întortocheat, un labirint în care mă simt captivă, însă, în același timp lecuitor, un balsam vindecător.

“Cum să fiu salvată, cine va găsi adevăratul eu din adânc, de dincolo de cuvintele goale, de trupul acesta purtat într-un anumit timp și loc”, îmi vorbeam în timp ce întorceam spatele scenei însângerate de bătălia dintre ego-uri.