Gheorghe Apetroae: În cerul din duh

De când păstorii fideli ai astrelor
plecați magnetici în substanța veșniciei
tot întorc cu setea lor minerală sferele
și își flueră din lumină eterul,
ți-ai lăsat de cârmă cerului inima
în triumful gândului tău călător…

De atunci culegi și te joci cu fulgerele
din pieptul jăruit cu japs- amintirile bolții-
din totul cel rămas în ea neprețuit,
dansezi în cerul din duh
cu fulgii în prasen - așezați
în tine la rugă, ca îngerii agăţaţi
de sufletul umblător al mamei...

Sorbi din corindonul sfânt al flăcării,
șerpuind pe fereastra inimii cerului
răceala clipei albastre din stele,
împărțind-o cu universul avid de plăceri…

Visezi adânc, în cântec de pasăre,
la freamătul de atunci al brazilor:
stâlpii celești la cuhla desmină,
spre a-ți undui în ierburi moi și în flori
pe steiul malachiu - chemările
prezențe ritmice, statornicite frunții poveri…

Rătăcești cu stelele şi plângi, împreună
cu demonii torturați de liniștea serii
în lințoliu cinabru la Crucea din mijloc
de drum, înlăcrimându-ți trecerea...

Iar când săruți solar buzele Lunii
și-ți învârți zările ostenite de patimi
în cerul din duh, sporești secundele
calde în roze,
în narcise, zambile, iriși și în magnolii...

Îți reînvii, la cumpăna rece a vieții,
izvoarele, pe care le înspumezi cu privirea
pătrunsă adânc în ultimul tău gând,
să-ți poți reîntoarce în cerul din duh, primăverile...!

Suceava - Moișa - Suseni, 10 august, 2000.