Ionuț-Tiberiu Balan:***

îmi voi spînzura amintirile de palmă
să le am la îndemînă

să fiu strigat pe numele de familie
că tot ce sînt
să rămînă
orice ar fi

iar cînd voi ajunge tîrziu acasă
să-mi fie întinse pixul
și foaia

ca să uit
să tot uit

și să uit

***

verdele se scurge pe aleile parcului municipal
din iarba proaspăt rasă cu aceeași lamă
pe care tata o folosea în armată

trecută a mia oară prin piatra de polizor
taie mai ceva decît un braconier lăsat
sălbatic în mediul lui denaturat

singura distanțare socială de care știau bunicii mei
era distanțarea de 0,3 centimetri
dintre cartela lor și cartela vecinului din față

obsesia românului a rămas aceeași
n-a crezut vreodată în boală
cum nici în cutremure nu putea crede
pînă în '77

în parcul municipal e liniște
verdele mi-a ajuns pînă la umeri
totul se termină acum

copiii strigă disperați și aleargă
în toate direcțiile
au urcat în vîrful toboganului
nimeni n-a fost învățat să înoate prin verde

sînt pregătit să înfloresc