Lilioara Macovei: Încă mai strig

Mi-au înmugurit în palme nu demult, caişii şi-acum le simt aroma de dulceaţă aurie. Tu ai văzut cum îţi creşteau din tălpi puzderii de ierburi colorate? Nu demult plângeam de neauzul glasurilor de rândunici, dar acum, mă caut prin buzunare să dau invizibila semnalare de tăcere a cetelor de greieri grăitori prin toate ungherele casei. Cărări bătătorite de furnici, fac drumul ploii inopinate şi după dansul ei cu toate rădăcinile, îţi spui cu voce tare, Apocalipsa.
Simt cum răcneşte măceşul în pustiul de-acum şi de-atâta întuneric, pianul s-a ascuns, devenind un sihastru fără vreun capriciu anume. Nici nu s-ar putea vedea ceva, este o acoperire de gri bine legat. Din toate dezlănţuirile nimicitoare, n-a rămas mare lucru. Iluziile au murit şi adormirea pe veci a unora este plânsă de ceilalţi ca în visele cu monştri.
S-a tras cortina peste soare, s-au întristat cele patru puncte cardinale ale noastre, ne-am pus pe frânt mâini. Cum poţi să te reîncarnezi în floare de crin imperial ori iarbă din câmpie?
Din praful nepăsării ai spune că nu a rămas nimic, dar nu, s-a acoperit cu cel al neputinţei. Şi rănile sunt deschise în continuare. Infecţia se întinde şi curmarea suflării este la doi paşi.
Am mâl în cerul gurii şi-ndoparea cu lacrimi pare de neoprit. Mă târâi printre ferestre incerte în culoare şi cad în ploi parcă spoveditoare. Ele şterg orice, curăţă fără chemare, fără trudă, aşa se face suprimarea. Nu-i ploaie de sidef şi totul pare înnodat ca într-un sevraj stabilit în toate detaliile. Nu-s scări pe nicăieri să părăsesc locul, aşa că voi trage de jivinele abile, cum voi putea. Parcă ieri, toată natura era o drăgăstoasă, aţi văzut? S-au spart uşile cu bocancii ei imenşi şi-a cotrobăit peste tot să găsească, ce? Ce am ascuns de tine, oare?
Mi-au rămas picioarele goale şi pietrele duse fiind, calc pe pământul celor de la o sută de kilometri. De la primii picuri pe frunze, la mine în inimă a început răpăiala fără sfârşit. Nu ştiu ce s-a unit aici, nu am văzut cer, nu am văzut pământ. Ce-o fi făcând soarele în alt colţ al universului? Unde-o fi o ploaie tăcută? Aici, a fost sfîrşitul lumii. Clopotele au bătut ca pentru ele. Curgea văzduhul şi peste tot, mirosea a despărţire. Era risipă de fulgere, tunete şi doar plânsul era cât trebuia. S-a făcut intoxicaţie cu supărări.
- Nici acum nu am apă să mă spăl. Să spăl. Să curăţ...
- Ce?
- Chiar...
Nu mă pot rupe de acel ,,mai înainte”. Era al meu, era. Mă mir şi-obrazul îmi arde. Umblu cu palma streaşină la ochi. Sunt alţi ochi după pipăit, aveam oglindă, dar...
Nici broaşte nu mai văd şi sunt atâtea băltoace...
S-a spălat totul şi-am văzut cum plângeau îngerii. Le rugasem pe neastâmpăratele paparude să facă şi ele ceva şi-am crezut că, tot ceea ce vor face, nu-mi va inunda visele. Am greşit de data asta.
Nu-i cerusem ploii atâta apă şi nu credeam că vom pierde până și curcubeul.
Ne-am apropiat fără să ne ştim numele. Sinistră ocazie. Tăcere, reţinere, neputinţă, împrăştiere, păreri de rău, rugăciune. Atât, rugăciune.
Mi-au înmugurit în palme nu demult caişii şi-acum, le voi mai simţi aroma de dulceaţă aurie? Tu ai văzut cum îţi creşteau din tălpi puzderii de ierburi colorate? Mai ai rădăcinile?
Nu demult plângeam de neauzul glasurilor de rândunici, dar acum, mă caut prin buzunarele pline ochi cu mâl şi nu am cum să mai dau invizibila semnalare de tăcere a cetelor de greieri grăitori prin toate ungherele casei. Cărările bătătorite de furnici, au făcut drumul ploii inopinate şi după dansul ei cu toate rădăcinile, încă mai strig, Apocalipsa.