Deși pare a sfida moartea, afișând
nepăsarea față de ea, în poeziile din volum, Teodor Dume nu face altceva decât
să exhibe, de fapt, în pofida oricăror manifestări ale ființei, în general, neputința în perspectiva
ineludabilei întâlniri, iar referirile la momentul când ar fi / trebui să vină,
la starea de după impactul (astral?) cu neantul ori cealaltă viață, sunt doar
tatonări ale unei dificil de înfăptuit împăcări cu sine ori acceptări a
necunoscutului, atenuată doar de salutara posibilitate și, concomitent, șansă
de a se rezema de „privirea lui Dumnezeu”.
Între tristețe și resemnare, Teodor
Dume scrie o poezie reflexivă, sinceră prin finalitatea cathartică pe care o prefigurează
în versuri, unde sufletul, singurătatea, timpul, icoana mamei, a tatălui,
destinul („fiecare cu povestea sa”), amintirile (unde părinții, mai ales, sunt
axis mundi), din nou închipuirea „plecării” (laitmotiv, la nivelul întregului),
frica, în pofida încercărilor de a o escamota („adevărul e că mi-e frică”),
lumina și întunericul, dar și alte destule semne ale trecerii prin lume, visul,
fulgurări ale iubirii sunt câteva dintre jaloanele din care poetul își
alcătuiește coloana vertebrală a cărții care, la rându-i, ar trebui să fie un
argument „pentru ziua / în care / centrul universului /va trece prin mine” 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu