Mioara Băluță: ***

tu eşti ceasul, tu ești soneria, tu robotul,
tu strâmtorarea și mila.

tu ești fluturare în vânt
sau în gaură de șarpe cea mai grozavă furnică

tu, bogată umbră a singurătății

tu, războiul și pacea. tu, o întreagă armată
cu singurii soldați trimiși să lupte împotriva ta.

în adâncul tău văd pești
cum urcă râul.

un vierme în mătasea lui
visându-se fluture cu aripi mari
desfăcute
cât să-i acopere pe toți.

***

iulie. nu am plecat nicăieri.
nu am văzut nimic. înainte a înțelege
că trebuie să ne vedem unii pe alții.
pentru că învăț îndreptându-mă
după florile apărute pe marginea drumului
chiar dacă tot ce știu despre înfloriri
este că până la urmă
tind să sângereze
într-o disperare sălbatică
oricine poate decupa această hartă
oricine s-ar putea lua după drumurile ei
rătăcite. după această casă în care rămân
trează când greierii își adună vocile
în întunericul din apropiere.

***

pielea tare ochii vii carnea amară
suntem la fel: pești mari în visele noastre
cunoaștem toate adâncimile
și tot ce ține de suprafață

înconjurăm momeala
ne jucăm cu ea

doar cei mici prind cârligul de mai multe ori
doar cei mici sunt aruncați înapoi
să mai crească
să împlinească dorințe

se întunecă și orașul
își clatină luminile - o barcă mică
un pescar flămând

noi rămânem cu ochii deschiși
nemișcați
ca și cum am proteja de durere
cârligul încarnat înlăuntru