printre tristeți, singurătăți
și distanțare,
numără frunzele uscate,
presează niște lacrimi cristalizate,
în suferință și în zile fără soț,
pot deschide bisericile,
cu fața la soarele
tot mai rar, mai nesigur.
Și când toate îi șlefuiesc până la sânge,
strălucesc, germene al seminței divine,
chiar și-n genunchi,
sunt tot mai frumoși...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu