(Cronică)
Cartea este desfășurată pe trei capitole ale căror titluri alăturate formează o metaforă: de-a fi în viață, ceva ce există deja, când sunt cum sunt. Poetul își stabilește cu precizie traiectoria pe care ademenește cititorul, involuntar și fără ocolișuri, punctând repere existențiale insolite, alergând între aici și acolo, acesta și acela, repetitiv și insistent, croindu-și propria rețea nodală, cu încâlcelile și automatismele vieții. Pare că poetul a trăit sub vântul care a bătut când favorabil, când nu, dus încotro s-a nimerit, și totuși, singurul lucru stabil, consecvent și ireproșabil a fost și rămâne poezia.
Călătorirea poetică nu este numai prin meandrele realului, ci și una a trecerii dinspre îndepărtata copilărie către apropiata plecare definitivă: “astfel că acele maluri întotdeauna/ mă vor aștepta,/ grăbite cum niște limanuri/ tocmai bune de împletit...”/ Acele maluri.
În tot acest itinerariu livresc, Mircea Lungu face referire la lucruri care l-au impresionat ori l-au marcat pentru totdeauna: caisul cu flori cum nările trufașe, poștașul lumii, malurile fluviului, sosirea graurilor de toamnă, acele fâlfâiri de rășină ale arcuitelor vele, fumul pipelor, cafeaua-ntărită ad-hoc cu-o gură de rom, benzile magnetofonului care ocrotesc vaste cariere muzicale,/o parte din noi atingându-ne-o-ntreacăt,/ Led Zeppelin plutește pe holuri/ cu-nțelegerea cuvenită./ Fumul pipelor, joagărul, hainele mirosind a păcură, praștia, șerbetul, paltonul vișiniu ros la mâneci, telescopul căldicel în briza înșelăciunii pivotând, vesta liliachie cu ceasul de buzunar și altele cu ajutorul cărora țese frumoase povești în versuri, creând o legătură memorabilă între acestea, astfel că drumul de la prima până la ultima poezie este drept, sigur și original.
Mircea Lungu dispune nu numai de elementul teluric al călătoririi sale, ci și de elementul cosmic. În plus, își leagă mărturisirile de știință, imbricând cuvinte, expresii ori nume celebre în versurile sale, exact așa ca într-o excursie în care vizitezi un muzeu, o casă memorială, poate chiar un cimitir vesel unde afli sau restabilești astfel de amănunte: “Mișcarea este o cauză a călcăturii,/ a spus Galilei de îndată ce ochelarii/ care-au tulburat lumea/ au devenit certitudinea dată de ochi.”/ Suveica inimii; “Și nu era nicio noutate/ în faptul că nimic nu se relativizează…“/ Îngăduința jocului.
Uneori, poezia lui Mircea Lungu vine însoțită de note de subsol, poetul simțind să explice anumiți termeni specifici marinei/ istoriei/ evenimentelor, ca de exemplu, penițele sau via regia.
Remarc stilul direct de adresare, prin dialogurile prezente în unele discursuri sau chiar monologul. Volumul se evidențiază, de altfel, prin forma maiestuoasă a poeziilor, ele întinzându-se și pe mai multe pagini.
Tonul discursiv este și unul confesiv, împletind realitatea cu poezia himerică, iată chiar și zgomotul motoarelor navelor poate fi motiv de creație: “-Jos, liniștea are talismanele ei pentru mine,/ -Cum naiba cadența motoarelor/ poți s-o populezi cu himere?”/ Fumul pipelor. Așa după cum, în accepțiunea poetului, pianul este “o mașinărie de ascultat fericirea“/ Mut lumea un pic.
Mircea Lungu este un călător înverșunat prin propria poezie, folosindu-se de orice mijloace de transport: terestre, aeriene, maritime și de cele din vis! Îi place simplitatea vieții, așa că ne mărturisește: “Voi auzi astfel copita stârnită/ de simplitatea calului și voi călători fără urme…/ Știu, într-o zi voi fi prea încet…“/ Mut lumea un pic, făcând aici iarăși referire la efemeritatea vieții.
În trecutul său, poetul rememorează chipul tatălui pe care îl descrie ca și când ar fi prezent, cu un patetism nonexcentric, accentuând pe trăsăturile pregnante ale acestuia: “Fumul proaspăt îi face mustața/ să râdă cu furie, afumându-i obrajii,/ iese prin nări ca prin coșurile locomotivei/ de pe scara căreia cobora din mers,/ învăluit,/ ca-ntr-o robă,/ în aburii de câmp carbonifer/ tocmai în dreptul steăzii,/ cum un fugar clandestin.“/ Schimb de focuri.
Chiar și metafora, la Mircea Lungu, este o realitate ridicată la rang divin: “Ca și Dumnezeu,/ nu mi-e rușine de lacrimile mele/ ca o viță pe rod.”/ Ca și Dumnezeu.
Poetul atinge și dimensiunea singurătății, despre care, prin contradicție, susține că o trece cu vederea. În fapt, își impune să nu se lase ademenit de clipitul ei, să o considere neglijabilă și totuși, atunci de ce susține că nu scrie despre aceasta, când este evident că despre singurătate aduce în discuție?: “Nu scriu despre singurătate/ nici măcar ca-ndoială/ sau ca dimensiune neglijabilă/ într-o ecuație ajustabilă a vitezei/ cu care-și creează tipul de cititor în univers…/…// Sau o răzuiesc, cum face Dumnezeu“/ Nu scriu.
Oricum ar fi, cu prozodie, ritm și rimă ori în vers alb, poezia lui Mircea Lungu are o cadență caldă, propice unei lecturi odihnitoare: “De-am fi plecat aveam îndeajuns tutun,/ cafea și rom, hârtie și cerneală/ și-un Dumnezeu tăiat dintr-un alun…/ Depeșelele-n singurătate-și scriu, și ce foială!…”/ Un caligraf utopic.
Poezia lui Mircea Lungu are și o notă meditativă, dovadă punctele de suspensie care nu contenesc a lăsa cititorul să transpună în prisma personală sintagmele, simbolurile, temele propuse de autor.
Comparațiile sunt perfecte indicatoare de stări paralele, de aduceri-aminte: “Nu spun c-ar fi fost vremuri simple/ cum niște adevăruri nepopulare) – și apoi, ce-i pasă poeziei/ dacă au reușit/ să-și poarte sub aripi simplitatea,/ ca loc de povară,/ în ritmul unui simț dezaprobator?-“/ Același ceas cu giruetă; “înhămat ca un animal de povară/ la metafora tuturor corzilor/ ce mai pot fi ciupite-“/ Ceea ce trece; “și eu le văd limpede pe toate/ iar când ies, ca apa de ploaie curgând/ prin tulpina copacilor“/ O voce mai sonoră; “că nu ți-am răsturnat, ca un macaragiu,/ viața și străzile despre care,/ hoinărindu-le, mărturiseam că m-adorm,/ de parcă o betonieră și-ar fi revărsat/ stocul de patriotism,/ bagajele și pânzeturile brăzdate de asprimile/ care merg mână-n mână cu spițele morilor de vânt,”/ Încă o mărturie – observând metafora puternic obiectivă și dură cu care poetul zdrobește inima lectorului; “Fumul, ca un velur marinăresc/ al hainelor noastre ce par că ne-ar veni/ foarte bine cu timpul,/ căzu pe gânduri ca în fața unei zarve/ pe care abia o părăsiserăm/ de parcă ar fi fost o republică ajunsă pe țărm, pustie…”/ Povești precum jarul.
Ironia și autoironia nedisimulate sunt așezate pe curat, într-o atmosferă generoasă de timp și spațiu: “Știu: n-am fost tipul înalt, brunet,/ cu ochi verzi ce-ți căzu în ceașca de cafea/ după ultima farfurie spălată/ în apa de primăvară a lunii,/ din care ne privea exuberant/ un lan de porumb iubind lumina.”/ De ce tocmai o dimineață?; “Ca un om venit într-o zi ploioasă,/ nu vreau să vorbim despre gropi/ cu atâtea lopeți în jur“/ Acel ecou.
Din loc în loc, volumul este inserat cu copiile scrisului de mână, căci poetul acesta are adânc respect pentru coala velină destinată imortalizării gândurilor.
Poezia lui Mircea Lungu trece adesea în zona filozofică invocând/ evocând nume ilustre: Ovidiu, Socrate, Dante, Platon, Epicur.
Ultimul fascicol poetic este cu siguranță dedicat mării și călătoriilor maritime, întâmplărilor pe valuri și postúrilor în care se află în acest parcurs nautic, sub o formă plastică deosebită, pictând în cuvinte adevărate tablori. Este cu desăvârșire un periplu al intemperiilor existențiale întâmpinate pe mare, iar argumentul cel mai plauzibil este Ehei, Thalassa! Un discurs care se întinde pe cinci pagini. Un poem expresiv, chiar dacă devenit dintr-o întâmplare despre care nu s-ar fi știut finalul, dacă poetul, din postul de observare, nu ar fi acționat prudent și operațional pentru salvarea unui echipaj și a navei, într-un decor halucinant de “furtună cu ciocanele ei fără frontiere“/ Ehei, Thalassa!
Poetului îi place să confunde marea cu însăși libertatea: “Ce mai poate face marea pentru noi?/ Zilnic de și-ar lăsa poduri,/ nu le-am ști, ascunse fiind în libertate.”/ Fotografiile. Sau cu îndrăzneala: “Cunoșteam direcția vântului,/ de mult figura în palmaresul meu,/ primenit, auzul n-a fost/ decât propria depărtare și hălăduire/ spre cucerirea inimoasă/ a tot ce se-ntinde/ aici și acolo-ntre noi, ca-ndrăzneală…”/ E mai târziu. Și, poate cel mai frumos, marea privită “de la-nălțimea genelor sale“/ Așa e mereu.
Poetul este pelerin prin propria viață, aspect care merge în paralel cu realitatea descrisă. El este copilul, soldatul, motoristul, marinarul, cronicarul, poetul, înamoratul, trecătorul, “cel ce sunt-cum sunt-când sunt-pentru că sunt“.
În tot volumul acesta, Mircea Lungu pornește de la un soclu pe care înalță statuie cuvântului și a tot ce presupune acesta. Astfel, cu dibăcie sculptează permanent, creând imagine, formă, estetică, semnificație, simboluri artei de a scrie: “Lemnul creionului se despică…/ Iată cum lucrează cărbunele, îmi zic,/ versul umblă prin el“/ Spre ziua; “Doar cuvintele pot ridica plecăciuni/ dacă nu mă ascund în inima lor…“/ Despre șirul vorbelor; “Dimineața aceea poate se îngusta,/ sub săgeata literei sale, cu șiretenie…“/ Săgeata literei; “Vom auzi cărțile cum și-ntind trupurile,/ nu știu dacă atât de mature precum profilul pădurilor/ din care-au plecat, ca niște povestitori, definitiv,“/ De ce tocmai o dimineață?
Mircea Lungu își încheie volumul într-o notă de autoîncurajare a sinelui poetic. De îndată ce manuscrisul va deveni o carte, el va fi ars așa cum a ars și poetul într-o ars poetica personală, iar cenușile, ale poeziei și poetului, dimpreună vor fi aruncate în mare. Astfel, poetul și poezia sa vor renaște din propria cenușă: “… Așa că eu am dat foc manuscriselor/ Măcar pentru nimic altceva/ Decât ca, atunci când vor pleca prin lume,/ Cenușile noastre/ Să nu o facă decât aruncate în mare“/ Cenușile noastre.
O călătorire frumoasă, atractivă care merită ieșirea în lumea cărții!
Ottilia Ardeleanu,
Năvodari, 3 noiembrie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu