Mioara Manoilă: Bătrânul...

Strângea în brațe vântul, îl săruta, iar vântul îi mângâia obrajii, devenea dulce, înțelegător. Picături de rouă începeau să strălucească, - nişte flori abia răsărite. Totul părea că țâşneşte din bastonul lui - o baghetă magică.
Bătrânul părea o carte vrăjită unde iubirea desena pagini de o frumusețe nebănuită.
Natura era pentru el un prieten ce îi dorea binele. Trăia un vis splendid, transformând primăvara într-un înger. Un înger pe care fiecare îl cheamă când are nevoie să fie iubit şi protejat.
Era mulțumit să admire natura, cea mai mare bogăție ce avea. Era ca un copil...Fragil...Era lucrul cel mai bun pe care îl avea - nemaipomenita lui fragilitate...
Aştepta mereu ceva. Nu ştiu ce, dar trăia arta de a şti aşteptare...
Acum înțeleg, în această aşteptare parcă iarba îşi schimbă culoarea, chiar viața îşi schimbă parfumul, florile au mai mult curaj...o strălucire ce trebuie împrumutată, căci natura dăruieşte...chiar aşteptarea dăruieşte...
Am împrumutat această iubire, sau poate, bătrânul mi-a lăsat-o moştenire, atunci când mă lua de mână şi îmi vorbea despre zbor şi despre renaştere. Despre cum respiră copacii şi despre legătura noastră cu Dumnezeu. O poveste pe care niciodată nu am scris-o, pentru care nu am găsit niciodată cuvinte...
Da, poveştile adevărate există. Au tărâmul lor de basm...
Umblu desculță prin iarba încă udă, trecând printre copaci şi flori- o poezie in care printre rânduri, laşi totul la o parte pentru că fericirea asta poate să ajungă... Aşa...pe covorul acesta plin de pete de culoare lăsate de pictorul cel mai bun ce poate să existe: NATURA!