Bă, țărane! se înscrie în categoria roman-jurnal, impact soldat de la începutul lecturii de naratorul care se face cunoscut prin găsirea unui caiet cu notițe al personajului central, pe nume Virgiliu Banu. Naratorul preia felul de a fi al personajului principal tocmai pentru a-l înțelege cum se cuvine. Astfel că, deși mergând în paralel, unul cu relatările sale, celălalt cu revelația acestor relatări, ajung să se confunde dând impresia cititorului de a fi una și aceeași persoană.
Dacă e să ne luăm după subiectul tratat, atunci, putem vorbi despre un roman în care se consumă drame, evenimente, iar subiectul este analizat cu toată seriozitatea. Dacă este să ne referim la întinderea prozei, atunci ea este de talia unei nuvele.
Bă, Țărane! este o trimitere la glie, la acel "Noi vrem pământ!" coșbucian și la schimbarea la față prin respectul cuvenit țăranului român, un ins care a avut identitate colectivă puțin prețuită de-a lungul vremii. Luat individual, nici măcar nu era băgat în seamă. Dar, în mirajul pornirii cu avânt, precum al căutătorilor de aur după agoniseli și viața zgomotoasă a orașului, se ajunge să se tânjească după viața simplă, în conexiune cu natura și într-o mai bună vecinătate și armonie cu alți oameni.
Se întrevăd mai multe planuri de expediție urmărite de autor: la nivel de temă, unul este jurnalistic, al descoperirii, celălalt este cel existențial, al derulării; la nivel de limbaj, unul este elevat, celălalt inserat cu sintagme și termeni prozaici, regionalisme, jargoane și argouri; la nivel stilistic, unul este metaforic, celălalt comun. Ar mai fi cel al prezentării, al tehnoredactării, unul fiind scris regular, celălalt italic pentru a diferenția pe naratorul jurnalului de naratorul cercetător- inspector-acționar.
Cele două planuri, al actualului și al copilăriei, merg pe linia aceluiași traseu metaforic, sudate bine emoțional pe fundalul jurnalistic. Sensul de zbor în trecut este întruchipat de o vrăbiuță insistentă. Și tot vrăbiuța este portavocea instinctivă care îi pune o serie de întrebări ca să se poată înțelege pe sine. Faptul că vorbește cu vrabia transformă scenariul într-o dramă, protagonistul istorisirii se și programează la un psihiatru. Mobilul păsării insinuează un ușor scenariu polițienesc, pasărea urmărindu-l pe Virgiliu Banu peste tot. Deși medicul i-a răspuns că nu este în gradul de nebun, totuși a fost demis de la locul de muncă, iar soția prietenului de la țară unde a stat câteva zile să se relaxeze, la sugestia medicului, i-a spus clar că nu mai poate rămâne în locuința acestora. Intenția autorului este aceea de a lega starea de nebunie presupusă cu numele de Nebunul care îi va fi atribuit de săteni în anii în care se dedică reconstrucției și renașterii satului de baștină.
Trecerile de la planul jurnalistului la cel al protagonistului caietelor se face prin puține titluri de capitole, iar acțiunea este cursivă, fără întreruperi bruște care ar putea dezechilibra povestea romanului.
Naratorul revine în România, la Galați, pe urmele lui Virgiliu care își încropește o așezare în via de lângă pădurea de nord. Există trei păduri de bază, cea de nord și cele de sud și vest. Și mai există o poveste a pietrelor și mai ales a rostuirii lor pe acele meleaguri ale copilăriei. Întors în satul natal, Virgiliu constată că pășește pe ulițele unui sat părăsit, ruinat, de nerecunoscut. Nimic nu se mai potrivește cu ceea ce a fost cândva aici. Personajul principal se transformă vizibil în omul simplu de la țară. Aspectul lui căpăta pe zi ce trece aură de patriarh: Îi crescuse părul, mustața, perciunii și barba într-o dezordine frumoasă. Lumina ochilor recăpătase limpezime, ca a unui copil, obrajii aveau vitalitate iar ridurile adunate în cei patruzeci și nouă de ani dispăruseră lăsând fața luminoasă și strălucitoare.
Sprinten ca un ied și calm ca adierea vântului de început de toamnă, cu hainele care începuseră să se zdrențuiască, dar curate, în ciuda faptului că nu le spălase decât o dată la câteva săptămâni, jos la pârâu, Virgiliu purta pietrele ca într-un dans ritualic, inițiatic.
Petrecerea timpului departe de oameni îmi pare asemănătoare unei robinsoniade. Omul se transformă într-o vietate simplă, este neras, i se ascute auzul, tresare la orice zgomot necunoscut, se ascunde. Este luat drept nebun. Zvonurile circulă repede și în voie prin împrejurimi, pe unde mai trăiesc, răzleți, oameni ai satelor.
Autoironia Bă, Țărane! face să trezească rațiunea, spiritul românului înstrăinat de acel acasă care nu poate fi decât unul singur: locul de baștină. Iar dacă te-ai născut la țară, oriunde ai fi plecat în lumea mare, tot origini de țăran ai. Dar, cine spune de rău despre țăranul român dacă nu acela care nu-și iubește glia?!
Valeriu Barbu se vede întors la origini și trăiește de mult cu gândul revenirii la vatră. Oriunde poate fi bine, cald, ușor, dar nicăieri nu te emoționezi mai abitir decât în satul copilăriei, păstrătorul tradițiilor, obiceiurilor, dar mai cu seamă al educației și respectului față de oameni și de pământ.
O caracteristică a romanului de față este împletirea realului cu transcendentarul.
Valeriu Barbu glisează mult pe emoție. Pe emoția personală și pe cea țintită în cititor. Iar acest lucru îi reușește de minune fiindcă nu numai subiectul incită la lectură, dar și substraturile, conotațiile, simbolurile, metaforele care au strălucirea fosforului. Aș puncta: durerea lemnului, orânduirea pietrelor, discuțiile cu vrabia.
Virgiliu se stabilește într-o pădure de la marginea satului, de unde să nu deranjeze pe nimeni și să înceapă să ducă o viață de pustnic. Să se întoarcă la legea firii. Desigur, de aici avea să afle diverse nereguli, cum tăierea salcâmilor pentru a face lemne de foc. Era puțin probabil ca locul său să nu fie descoperit. Dar, felul cum arată și cum trăiește, misticismul și tăinuirea existenței sale în zona satului natal, toate acestea fac să fie categorisit drept nebun. Așadar, Nebunul se hrănește cu fructe și rădăcini albicioase. Într-o zi este vizitat de un copil care, aflând de el și prinzând curaj, dar mai ales din curiozitate, a pornit să-l caute în adâncul pădurii. Curios lucru, copilul avea același nume, era poreclit identic, se comporta asemănător. S-au și împrietenit și aveau să-și împărtășească multe.
Iată cum autorul cărții ne trage în lumea copilăriei sale, imaginându-și că i se întoarce în clar copilul care a fost odinioară. Și, de aici, firul destăinuirilor se toarce armonios și atractiv.
Cum altor copii necunoscutul nu le stătuse în cale, copilul Vergilă fu numit și el Nebun de către ceilalți din moment ce le povestea întâmplări de-ale Nebunului din pădure care nu se află nicăieri. Lui Vergilă tare-i mai plăcea să i se spună astfel. Dar, se întristă de-a binelea când, se duse într-o zi de iarnă să-l vadă pe Nebun și nu-l găsi pe nicăieri. Îi căzu cu mare tristețe. Se simți deodată "orfan de Nebun".
Iarna îl prinse pe Virgiliu în vizuina lupilor, mai apoi a vulpilor și acum a lui, pe care o echipă cum putu cu cele necesare. Trecu gerul cu alune și rădăcinoase. Îi ținură de urât două pietre cu care se întreținu și de la care află destinul fiecărui sătean. Rămase uimit de știința pietrelor. Ele cunoșteau bine Biblia și o aplicau, adică o trăiau pe viu.
Virgiliu Banu pendulează între viața la țară și viața la oraș, mustrându-se că a preferat aglomerația, zgomotul și mizeria Romei, în detrimentul vieții simple, patriarhale, în liniștea satului.
Romanul este scris cu năzuința întoarcerii pe meleagurile natale, cu atâta îngrozire de pustiul care se întindea peste așezările țărănești, încât, autorul, prin vocea lui Virgiliu, întreabă pe Dumnezeu: "Doamne! Pustiirea asta este voia Ta?" Iar Dumnezeu îi și dădu dezlegarea: totul după sufletul omului cel pângăritor de pământ, cel care nu mai încetează de sudalme, cel care învrăjbește și ucide propria dragoste de pământ.
Astfel, narativ, descriptiv și compasional, folosind dialogul în tranșe mici și obiective, autorul ne dezvăluie limbajul, viciile, atitudinile, obiceiurile acelor țărani care se pare că încă nu aflaseră de existența Nebunului din pădure.
Cel mai bun loc de pălăvrăgeală unde să fi fost decât cârciuma unde oamenii o dădeau bine de tot pe vin și pe vorbă lungă?!
Ori când vreun zaiafet al celor mai înstăriți din comună, organizatorului îi năzărea, pentru fală, să adune tot norodul. La aceste petreceri fetele și mai ales nevestele, țineau ascunsă la brâu sau pe unde izbuteau, o măciucă de alun sau corn, scurtă, și când se încingea bătaia, inerentă între flăcăii ori bărbații din horă, interveneau și ele dând fără milă în stânga și-n dreapta, întregind ciomăgeala și eliberarea sângelui înfierbântat de băutură ori de iubiri tânjite și nesăvârșite. Fetele, istețe foc, luau la măciucă flăcăii mai molateci la horă și la pupat, iar pe cei vrednici îi ajuta în luptă, devenind complice alături de aceștia la stabilirea supremației în obște.
Acțiunea de căutare se derulează în diverse locuri funcție de pasul următor pe care trebuie să-l facă. Astfel, aflăm de un personaj bine înfipt în comunitatea sătească, mama Lina, cea care îi învăța pe bărbați să intre în relație erotică normală cu fetele din sat, să se folosească și să stăpânească darul masculin și să-l prețuiască. Este bun prilej ca autorul să amintească și să descrie petrecerile sătești organizate la sărbători ortodoxe, la nunți, cumetrii și altele asemenea unde se lăsa mereu cu bătăi, iar fetele aveau niște măciuci cu care altoiau pe flăcăii mai slabi și neîndemânatici, sărind în ajutor acelora voinici. O luau pe spinare și femeile invidiate, păcătoase, bârfitoare, că așa era jocul. Dar, nimeni nu se supăra, a doua zi tot satul era prieten cu tot satul.
Virgiliu pornește în căutarea sinelui într-o călătorie inițiatică din care să-și recupereze ființa și prin asta și neamul. Astfel, își amintește de mama Anicuța, de Casandra, dealul lui Trifoi Streinul, de sculptorul în lemn Costache.
Cam cu puțin înainte de mijlocul cărții aflăm în ce perioadă se petrece acțiunea relatată de Virgiliu în caietele sale, și anume, cam la zece ani distanță de încheierea celui de-al doilea război mondial.
Lectura itinerantă ne conduce nu numai pe descriptivul personajelor, ci și despre cum să construiești o casă țărănească din cărămizi prelucrate manual. Este cazul Casandrei și al lui Costache, cei care și-au întemeiat o familie în zona Bârladului. Autorul povestește în detaliu, dar nu abuzează de elementele descriptive. Tot în acest episod amplu aflăm și despre cum muncesc și cum își populează ograda cu păsări și animale, cum își completează traiul plantând, sădind, pentru cele necesare, printr-o muncă susținută, chiar dacă mai apăreau și unele inconveniente.
Autorul îmbină limbajul literar cu acela frecventat la sat, cuvinte scurtături, jargoane și argouri, schițând un tablou autentic. Timpurile verbelor sunt mereu la trecut, perfectul simplu fiind prioritarul tocmai pentru a împleti și a face să pară că se derulează simultan întâmplările din trecut, relatate de Virgiliu în caiet, cu momentul jurnalistic de redare a evenimentelor, în integritatea lor.
Un capitol interesant îl constituie cel al reconstrucției satului după niște planuri pe care și le făcuse cu mult înainte de a poposi la marginra satului, în pădure, luat drept Nebunul. Cum zvonurile sunt fulgerătoare printre țărani, ceea ce au aflat sătenii, interpretarea fiecăruia a împărțit părerile în bune și rele, în pro și contra, astfel, unii îl considerau vreun sfânt călugăr venit să le ierte păcatele, alții că Nebunul poate fi o amenințare, doar bătrânii satului, mai înțelepți, susțineau că trebuie să-și vadă fiecare de cursul vieții.
Spiritul basmic al romanului este indus de felul în care jurnalistul relatează viața pe care o duce Virgiliu printre animalele codrului. Dacă ne referim la dialogul dintre acesta și alte personaje ale cărții, atunci spiritul dramatic impune o ținută de roman.
Ideatic, Virgiliu se preocupă de reconstrucția satului de baștină. Revenit cu ceva bănuți din străinătate, face calculele necesare începerii construcției de case. Aici intervine preotul cu doi enoriași. Astfel, Valeriu Barbu ne introduce figuri arhetipale ale locului: preotul pus pe luat, sătenii lipsiți de respect față de acesta.
Lirismul autorului atinge cote maxime, și nici nu s-ar fi putut fără el spre a atinge o astfel de temă tocmai în inimă. Cine nu a cunoscut dorul-ființă, dorul-umbră-obsesivă, ca atunci când ar fugări un lup de aproape inima de căprioară speriată, a trăit o fericire soră cu moartea!
Cine însă a hrănit dorul ca pe un monstru în labirintul venelor, cu intenția de-al îmblânzi, nu a făcut altceva decât să irosească Raiul pe nimic.
Ziaristul iși deschise o afacere în satul Nebunului, o librărie.În curând satul fu populat de un magazin, o farmacie, un club al copiilor, un parc și un teren sportiv. Și dacă înainte, bodegile erau la mare căutare, aici, oamenii nu construiră niciuna.
Romanul, presărat din plin cu metaforă: coregrafia crengilor, metafora izvorului; cu limbajul zonei, regionalisme: stai că-ți moi eu oasele alea, părechi de pălmi;aspecte din natură: amurgul, ca un bunic grijuliu și multe alte elemente originale, surprinzătoare, este palpitant și atractiv.
Pe tot parcursul lecturii am retrăit acea retorică a lui Preda din romanul Moromeții: Niculae... Unde mergem noi, domnule?
Ottilia Ardeleanu,
Năvodari, 21 dec. 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu