(Lui Marian Truţă, pentru curajul cu care a şoptit cândva “Noapte Bună” unui înger)
— Nu-ţi fie teamă, îi vorbi cu blândeţe, n-am să-ţi fac nici un rău.Tu m-ai chemat.
— Cine eşti? întrebă ea.
— Dar tu ştii cine eşti?
— Eu sunt Tereza.
— Iar eu am ştiut dintotdeauna numele tău. Nu-l pot uita.
— Dar tu cine eşti?
— Îngerul tău, Tereza.
— Cu ce drept îngerul meu?
— Cineva puternic te-a creat, nu ai de unde şti, te-a creat să te iubesc, să-ţi fiu alături mereu. Adică, să fiu al tău mereu. Acel unic Cineva este stăpânul meu şi al tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute.
— Unde suntem Aici?
— Chiar de ţi-aş spune, nu ai înţelege. Tu m-ai chemat iar eu te-am adus Aici.
— Oricum, nu înţeleg nimic. Eşti singur Aici?
— Nu. Nu sunt niciodată singur. Ai să înţelegi, Tereza. Numai să nu-ţi fie teamă.
— Nu mi-e teamă. Să nu mă atingi cu aripile, stai acolo. Eu nu ştiu să zbor. Cum te cheamă?
— Ruaal.
O privea încântat. Merita toată dragostea lumii. Era neliniştită şi frumoasă.
— Eşti un prost, Ruaal, am fost dorită în atâtea lumi încât am învăţat ceva din haosul pestriţ în care vă zbateţi voi, fiinţele. Tu ce eşti, om, nu-i aşa?
— Sunt înger, recunoscu Ruaal. Nu om. Sunt doar o entitate înzestrată cu rol şi rost divin. Nu sunt din haos. Şi nu sunt deloc singur cum crezi tu.
— De unde ştii ce cred eu?
— Îţi citesc gândurile. Sunt îngerul tău, ai uitat?
— Nu-ţi dau voie, mă auzi?! Nu-ţi dau voie în mintea mea! Du-te la ai tăi. N-am nevoie de tine.
— Fii calmă, Tereza. Acel omniprezent şi unic Cineva ne priveşte acum pe amândoi. Să nu mă faci de ruşine.
Ea îşi roti privirea de-a lungul cerului poleit de o sumedenie de curcubeie luminoase. Nu văzu nimic.
— Unde sunt ai tăi?
— Foarte aproape. M-au ajutat să te aduc aici. Să vezi locul din care se nasc toate celelalte lumi muritoare. Aici se plămădesc lucrurile, fiinţele şi cerurile şi stelele. În spatele tău apar din Taine adânci, o sumedenie de minuni, oraşe, cetăţi, chiar porturi uneori. A fost tare greu să te aduc Aici. Pot să te ating cu aripile, Tereza? Ai să simţi nevoia să zbori. E plăcută senzaţia.
— Să nu mă atingi, stai acolo.
Ruaal plutea pe un norişor alb-albăstrui deasupra pământului mângâiat de primăvară.
— Dar sunt îngerul tău, Tereza.
— Tu eşti Ruaal, o entitate, doar ocrotitorul meu. Ce ţi-a venit să mă aduci aici?
— Eram fericit alături de fraţii mei şi am vrut să dăruiesc fericire. Doream să afli cine te iubeşte.
— Ha, ha, râse Tereza, să nu mă iubeşti TU pe mine! Auzi?!? Sunt o curtezană. Aşa să ştii! Sunt deasupra ta. Am fost iubită de regi şi prinţi în toate visele lumilor ştiute şi neştiute. M-au adorat făpturi de la hotarul infernului şi m-au îmbrăţişat zeii... Pe când tu nu eşti nici măcar un simplu om.
— Şi dacă aş fi fost om?
Tereza oftă şi îşi duse palmele la ochi. Ruaal îi răscolise o Taină.
— Cândva, nu mai ştiu când, am întâlnit pe cineva drag. Era într-o lume construită de germinatoare şi plină de oglinzi fermecate în care apăreau chipuri de fete care-mi ştiau numele. Acolo am cunoscut un om, pe Clais. Spunea că e stăpânul meu. El mă crease şi ne-am iubit. Treceam spre pădure prin apa râului şi apa ne mângâia picioarele desculţe. Era ca într-un basm. Parcă aş fi fost acasă!
— Aici eşti acasă, Tereza.
În ochii ei licărea speranţa unei lacrimi.
— Eşti frumoasă şi să ştii că nu te mint.
— Nu sunt nicicum, cine te-a învăţat să mă aduci aici?
— Ceilalţi îngeri. Acel puternic Cineva te-a gândit şi creat singur, eu nu-ţi pot fi stăpân.
— Ce vrei să spui
— Aici în lumea ta, Clais te-a uitat demult. Nu el te-a creat.
Azurul cerului se limpezea în straturi suprapuse peste oraşe nemaivăzute. Tereza amuţise. Îngeri zburau printre ape de argint lăsând în urmă drumuri frumoase de foc, de lumină şi steluţe aurii. Broderie suavă de fiinţe astrale.
— Acest puternic Cineva este singur? aproape şopti Tereza.
— E o Taină mare pe care nici îngerii nu o ştiu, îmi pare rău.
— Eşti frumos, Ruaal. Şi bun şi drept. Dar nici o entitate nu m-a stăpânit până acum.
— Bun şi drept e numai stăpânul meu. Pot să te ating cu aripile, Tereza?
— Poţi, răspunse curtezana. Apoi arată-mi ceva din lumea ta.
“E atât de plăcut să pluteşti” gândi Tereza înfiorându-se uşor. Pământul şi iarba rămâneau în urmă ca o altă Taină.
— Acum si Aici a devenit şi lumea ta.
— De ce?
— Cineva ţi-a oferit dintotdeauna cu dragoste infinită un loc veşnic sub soarele acestei lumi. Acum a venit vremea să te întorci din visele celorlalţi. Nu eşti deloc o curtezană cum crezi, eşti o mică Creaţie.
— Mică? şopti ea tulburată.
— Iar eu sunt şi mai mic, râse Ruaal. Tu eşti Taina inimii mele, iar eu stea de foc pe cerul gândurilor tale! Aşa mi-am dorit mereu.
Zburau peste un lujer cristalin ce se sfârşea la marginea unei flori delicat înflorite. Iar petalele străvezii luceau ameţitor.
— E casa mea, zise Ruaal intrând. Tereza îl urmă. Cascade de perle şi nestemate alunecară lin în calea lor.
— Arată-mi-o, ceru ea.
— Am să-ţi arăt lumina ce mă hrăneşte. Să nu-ţi fie teamă.
— Știi, Clais avea multe oglinzi fermecate. Ele se aprindeau din când în când şi chipuri necunoscute spuneau lucruri fără noimă. Pe mine mă distrau. Odată un chip a şi plâns şi mi-a părut rău. Tu plângi, Ruaal?
O privi adânc, căutându-i pulsul fierbinte al frumuseţii.
— Poate o dată, de două ori într-o eternitate. Prima lacrimă de tristeţe a fost, pare atât de îndepărtată clipa aceea, când te-am zărit atunci, îndrăgostită, în casa unui om, şi a doua, de fericire, când te-am adus în dreptul inimii mele.
— M-ai adus pentru totdeauna?
Globuri incandescente se topeau la picioarele lor în valuri de rouă înmiresmată. Casa se înălţase peste toată marginea lumii, dincolo de gândurile lor ascunse.
Se ridicau odată cu floarea spre înaltul luminii. Spre o stea ce muşca orbitor dintr-un soare. De unde se revărsau toţi îngerii şi minunăţiile lor. Pe Tereza o obosea atâta strălucire.
Şi totuşi Ruaal vorbea numai şi numai pentru ea.
— Nimeni nu este stăpân în lumea noastră. Nici o creaţie nu are drept asupra viselor nimănui. Zborul e liber pentru orice adiere sau gând pornit cu dragoste din matricea luminii. Sunt doar un înger de la care se aşteaptă un vis frumos. Când m-au ajutat să te aduc Aici, mi-au dat şansa să modelez un colţ de lume în care să fie fericiţi şi ei. Dar eu Acum nu ştiu ce să fac... Te admir pe tine mai mult decât trebuie.
— Aş vrea să zbor. Tu cum faci
Ruaal îşi încordă aripile şi în volute largi se înfăşură în panglici sclipitoare. Veşmintele lui se preschimbară în roşu aprins.
— Zbor. Nu mă gândesc niciodată că soarele poate apune. Mi-e teamă de întuneric. Răsăritul e seva aripilor mele, răspunse îngerul.
Urcau spre steaua ce năştea lumile ce o visau. Ce încă o mai chemau. Tereza se îngândură puţin.
— Mereu ai avut nevoie de mine, Ruaal. Ai avut nevoie de Cineva să te ajute. Cu o Taină măcar. Şi m-ai primit pe mine drept răsplată pentru rugăciunile tale de dimineaţă. Dar când vine seara tu ce faci, Ruaal?
Se priveau curajoşi drept în inimi.
Erau frumoşi şi unici. Lumina le ocrotea gândurile abandonate sub ei şi îi sorbi mai sus, tot mai sus, spre înaltul tuturor începuturilor.
Tereza se dori dintr-odată înaripată.
— Demult, când am răsărit Aici, în miezul florii ce îmi slujeşte drept casă, aveam un vis. Întotdeauna tu, Tereza!
— Te cred, îi şopti atingându-i înfiorată aripile.
— Fără tine sunt slab, Tereza, aş putea uita Taine adânci. Aş pierde din lumină. M-aş risipi fără rost şi Cineva atunci s-ar întrista. Mă gândesc, tot ce am trăit până Acum să-ţi dăruiesc. Chiar si fericirea.
— Ce să fac cu fericirea asta a ta?
— Nu ştiu, se întristă Ruaal. Poate că nu sunt ceea ce-ţi trebuie, însă totul se învârte în jurul inimii mele. Simt asta!
Mai aveau încă puţin până sus. De jur-împrejur o ploaie de îngeri diafani. Se roteau alături cu glasuri melodioase. Până şi norişorii păreau îmbibaţi cu sunete.
“O, iubitul meu înger, felie din sufletul meu călător, iar eu lumină pe cerul minţii tale!” se învolbură prin ochii ei un gând de dragoste neașteptată.
Tereza se ameţise deja.
— Când îl pot vedea pe Cineva?
— Nimeni nu l-a văzut vreodată. E pretutindeni şi puterea gândului său naşte clipă de clipă sori poate de o mie de ori mai luminoşi ca acesta.
— Un soare pentru fiecare înger îndrăgostit? râse Tereza cu braţele desfăcute. Ar fi vrut să absoarbă în ea toate senzaţiile zborului. Şi pe frumosul Ruaal. Voia tot ce-i mai bun. Se hotărâse deja în inima ei.
— Nu vreau să văd pe nimeni altcineva. M-am răzgândit. N-am nevoie de nimeni, decât de tine! Nu pe mine mă doreşti, Ruaal, spune?
O privi în ochi. Cu sete nepotolită şi aprigă. Între celelalte lumi coborâse tăcerea.
— Vino, râse îngerul. O lipi lângă el, dimpreună cu arșița ochilor ei. Ochi ce-i fremătau emoții neștiute. Dar mai ales scântei ispititoare.
Pășiseră deja dincolo de Acum si Aici. Printre gânduri si suflete. Pluteau fericiţi prin matricea orbitoare a luminii şi porniseră să colinde visele lumilor muritoare. Visele oamenilor şi ale zeilor. Uneori şi visele florilor.
În urma lor, îngerii se topeau încet în ninsoarea de flori parfumate ce venea, de undeva de foarte de sus, dintr-un ochi uriaş şi trist, de dincolo de marginea lumii perfecte în care soarele se pregătea să apună. Cu Taine cu tot.
Cineva plângea de durere.
Şi toate lacrimile acelea nu puteau stinge vâlvătaia ce-i mistuia nopţile încărcate de singurătate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu