proză (part.7)
... a doua zi seara, după ce s-a lăsat întunericul, a poposit lângă casa Lenuței ca și cum ar fi vrut să-și tragă sufletul și ar fi venit cine știe de unde, dorea s-o fluiere ca s-o cheme la poartă, însă l-a auzit pe Tinu cum tușește dincolo de pălang și n-a îndrăznit. A mai rămas acolo un timp, s-a ghemuit ca să nu-l simtă câinii și a încercat să-și țină rasuflarea până ce a auzit pașii bătrânului că se îndepărtează. Abia atunci s-a ridicat și a îndrăznit un fluierat scurt, care a atras după el lătratul unui câine din curtea vecină. După ce a așteptat câteva minute, a mai fluierat odată, de data asta mult mai lung, țuguindu-și buzele și umplându-și plămânii cu aer. Gândul i-a fugit la asaltul din dimineața aceea friguroasă și cețoasă, când caporalul le-a ordonat să-și monteze fiecare baioneta la pușcă, iar lui îi tremurau mâinile fără să-și dea seama de ce. Apoi s-a ghemuit în tranșee, ținând arma-n poală, iar în ochi i-au apărut lacrimi, noroc că nu-l vedeau camarazii lui, să râdă de el. A închis ochii, în așteptarea fluierului strident care însemna semnalul de atac, iar când acesta s-a auzit, brutal, în îngemănarea zorilor, a scos un urlet și s-a ridicat în picioare, laolaltă cu zecile de soldați din tranșee. A urcat grăbit scărița care-l scotea afară din groapă și a luat-o la goană, cu arma în mână, întinsă amenințător cu vârful baionetei înainte, murmurând în gând „Dumnezeule, nu mă lăsa, Dumnezeule!” Apoi a închis ochii continuând să alerge nici el nu știa unde, până când...
„Am știut c-o să vii, să mă fluieri, Manole!” l-a trezit din gânduri vocea cristalină a Lenuței ivită parcă de nicăieri, dincolo de gard. Feciorul a clipit scurt și a zâmbit, simțind că-l cuprinde un asemenea drag de fată, așa cum n-a mai simțit niciodată pentru nimeni, iar întunericul parcă se transforma îngăduitor în lumină. A deschis gura să-i răspundă, însă nu știa ce să-i spună, ar fi vrut să-o-ntrebe că de unde știa că el va veni s-o fluiere, sau... „Hai să ies în drum!” a continuat Lenuța, strecurându-se pe lângă gard, „să nu m-audă ticu’...” A ieșit în uliță și s-a lipit de el, convinsă fiind că n-o vede nimeni, iar Manole s-a-nfiorat, simțind ceva ca o furnicătură cum îi trece prin trup, începănd din stomac și terminându-se-n vârful degetelor de la picioare. „Ce-o fi asta?” s-a-ntrebat el, mirat, prinzând-o pe fată de după umeri. Au rămas așa câteva minute bune, până ce s-a auzit un strănut undeva-ntr-o curte vecină, iar Lenuța a tresărit și s-a dezlipit dintr-o dată de el. Manole a făcut un pas în față și a șoptit „Hai să merem de aici!” apoi a prins-o de mână, iar Lenuța a dat din cap, supusă și l-a urmat. S-au strecurat în livada de vișini a lui Cocea, vecinul Lenuței, știa ea o spărtură-n gard pe unde trebuia să te apleci ca să intri.
Au făcut câțiva pași pe bâjbâite, cu mâinile întinse, să nu se lovească de vreun copac, apoi s-au așezat pe o movilă de pământ. Manole s-a uitat în sus încercând să zărească luna, dar era mult prea întuneric, pesemne că vreun nor stingher sau chiar mai mulți, i-au acoperit goliciunea. Gândul i-a fugit din nou în întunecimea din tranșee când ploua fără întrerupere de dimineața, iar ei, soldații, zăceau înfrigurați și zgriburiți, cu mantalele ude pe ei și cu pelerine-n cap, cu apa ce băltea la picioarele lor și cu lămpașurile care abia reușeau să lumineze. Manole ședea pe o bârnă de lemn, într-o scobitură verticală în pământ, transformată-n glod , cu apa ajungându-i până la carâmbul cizmelor, uitându-se-n jos, lăsând șuvoaiele de ploaie să i se scurgă de pe caschetă direct pe pantalonii îmbibați. Lipit de el, un camarad, moțăia, cu pușca înfiptă-n noroiul de pe jos, sprijinindu-și mâinile pe țeavă, iar feciorul îl privea plin de mirare că poate să doarmă pe potopul acela, fără să-i pese de nimic. Părea că Dumnezeu a adunat toată apa din lume sus în ceruri și i-a dat drumul dintr-o dată, să toarne cu nemiluita peste tranșeele din Nămoloasa, nume predestinat, „Fir-ar a’ dracului de război să fie!”, a tunat nervos Manole, întinzând mâna și apucând lămpașul de lângă el. S-a scotocit cu grijă în buzunarul de la piept din interiorul vestonului și a scos afară o pungă în care a băgat mâna, extrăgând o tabacheră. A deschis-o cu grijă, aplecându-se deasupra ei ca să n-o ude nici măcar un picur de apă, astfel încât să n-ajungă la țigările frumos aranjate din interior. A luat cu degetele ude o țigară, a introdus-o-ntre buze, apoi, cu un gest expert, a ridicat sticla lămpașului exact cât să vâre capătul țigării, ca să o aprindă. Primul fum l-a tras cu nesaț, adânc în piept, iar următoarele l-au făcut să tușească și să ofteze. Atunci și-a amintit ce i-a spus un camarad de-al lui, veteran, dintr-un sat de pe lângă Făgăraș, atunci când l-a-ntrebat: „Ce-i mai important în război?”, iar omul i-a răspuns: „Să ai întotdeauna la tine țigări și ghiufe uscate...”
... Lenuța l-a strâns ușor de mână, trezindu-l din noianul de amintiri, iar Manole a zâmbit și a prins-o protector de după umeri. Fata a oftat, lasându-și moale capul pe umărul lui, iar feciorul, cu vocea gâtuită de emoție, i-a șoptit: „Mi-ești tare dragă, tu Lenuță!” Atunci luna și-a făcut apariția zâmbitoare, în toată splendoarea ei de după nori, iar Manole și-a întors capul și a început s-o sărute timid pe gât. Mirosul de iasomie al pielii ei și gustul crud de femeie tânără, l-au făcut pe fecior să simtă cum îi clocotește sângele-n vene, iar carnea i se întărește dintr-o dată până aproape de durere. Lenuța a închis ochii, lăsându-se pradă sărutărilor lui, simțind cum mai jos de abdomen, mușchii i se contractă apoi se destind dintr-o dată, iar în stomac un roi de fluturi zboară năuciți dorind să iasă la lumină, iar... „Manole, oprește-te, Manole!” a gâfâit ea, când feciorul i-a dezvelit umerii până aproape de sâni, continuând s-o sărute nebunește, în timp ce luna, rușinată, se retrăgea după un nor răzleț. Feciorul s-a oprit mirat, neștiind ce să facă, iar Lenuța și-a aranjat veșmântul și s-a ridicat în picioare. „Te-am speriat, Lenuță?” a îndrăznit el, în șoaptă, fiindu-i teamă de răspuns, însă fata nu a zis nimic. Atunci Manole a simțit că lumea parcă se prăbușește, iar noaptea s-a pogorât de tot asupra lor și înăuntrul lui creștea o supărare ca o furie pe care n-o putea înțelege. La fel a simțit și în timpul asaltului când camarazii cădeau în jurul lui ca muștele, iar în ceața din față se auzeau răpăitul unei mitraliere germane și sunetul gloanțelor care mușcau din pământul moale. A alergat ca bezmeticul, în zig-zag, așa cum a fost învățat pe câmpul de instrucție, urlând înspăimântat, cu inima ieșindu-i din piept, până când era gata să se lovească de un gard de sârmă ghimpată. S-a oprit, gâfâind, iar în fața lui, la nici trei metri, a răsărit de niciunde un soldat neamț, mai mic de statură. L-a cunoscut după cascheta ovală, de forma unui blid și a întins arma cu țeava spre el, ținând degetul pe trăgaci. A deschis gura să...
„Manole, io mă duc acas’, că mă coată ticu’...” a șoptit Lenuța iar el a scuturat din cap să-și alunge gândurile și s-a ridicat în picioare, lângă ea. Luna s-a ivit din nou de după nori, luminându-le fugar chipurile, dezvelindu-i fetei fața roșie și feciorului chipul speriat, iar de dincolo de gard s-a auzit un strănutat strident. „Să mai vii, Manole!”, a susurat Lenuța, strecurându-se prin spărtura din gard, iar el a dat din cap: „O să viu, tu Lenuță...”
(va urma)
GLOSAR:
pălang - gard
ghiufe - chibrite
glod - noroi
carâmb – partea superioară a cizmei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu