Mă doare privirea și-mi mor tăcerile predestinate, mă îneacă gândul la buzele tale pline de necuvinte și mă afund în bizarul dorului cunoscut...
Mă împrăștii în plagiate săruturi, în cele patru zări ce-ți compun universul și mă descompun lent în pigmentul ce-ți colorează atingerile.
Mă simt atomul pierdut în moleculele tale.
Regasește-mă aprinsă sau pierde-mă înapoi în mine.
E alb, e tot mai alb ce mi se așterne în pori...iar tu mă cutreieri neștiind să-ți folosești ancora...
Timpul, iluzia existenței noastre, ne consumă profitând de instabilitatea noastră moleculară, de nesiguranța trăirilor noastre.
Am fost mereu aici, dar nu mă vezi decât rar când violet mi se reflectă tăcerea clipelor uitate la capăt de curcubeu...
Dar undeva... cândva... printre cioburi de arămiu însângerat, vei deveni piatra florii mele de colt...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu