Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Teodor Dume: Interogatorii critice

       Azi: Gheorghe Grigurcu

Gheorghe Grigurcu, decodor al unui Univers îndatorat lucrurilor vii sau un mentor al umbrelor în mișcare?  

A cartografia , în plan topografic, geografia unei lumi interioare a marelui Gheorghe Grigurcu, pentru a da formă lucrurilor zămislite în gândirea domniei sale, trebuie să te folosești de consistența dar și de consecvența timpului care îți va da posibilitatea explorării lumii griguresciene . Punându-mi la bătaie fragilitatea rostirii mă voi încumeta a tușa, pe linie poetică, și nicidecum pe cea a criticii, confirmat fiind ca și „ criticul numărul unu al poeziei din România”, cum bine surprinde Alex Ștefănescu.

Cunoscându-l din tinerețe pe Gheorghe Grigurcu, și fiindu-mi mentor în poezie, nu pot decât să recunosc că poziția scrierilor lui Teodor Dume (adică, ale subsemnatului) în Istoria Literaturii i se datorează domniei sale încă de dinainte de debutul în poezie (cu volumul adevărul din cuvinte, apărut în 1985, la o editură din București, pe care l-a și prefațat). Elev fiind în clasele terminale ale unui liceu din Oradea am avut privilegiul și onoarea de a primi de la distinsul Gheorghe Grigurcu, în dar, volumul său de debut, Un trandafir învață matematică, apărut în 1968. L-am răsfoit filă cu filă și spre rușinea mea, după mari ezitări, mi-am întrebat prietenul comun, pe Al. Silaghi,( alias Alexandru Lăpușneanu, cum îi plăcea lui Grigurcu să-i spună în scrisorile trimise subsemnatului de la Tg, Jiu), cam ce a vrut să spună autorul în câteva texte citite la întămplare..
Reamintesc că Grigurcu a fost silit de împrejurările nefavorabile lui, să părăsească Oradea, în care a trăit peste trei decenii, și să se stabilească la Tg. Jiu, interval de timp în care am ținut legătura prin corespondență recomandată pentru siguranța ajungerii la destinatar.
Și pentru a configura trăirile sale la Oradea dar și regretele părăsirii orașului , o să redau un fragment dintr-un text semnat Gheorghe Grigurcu și care face obiectul celei de a doua prefață la cartea mea Strigăt din copilărie, apărută în 1994. Fac asta din dorința de a spulbera orice mit legat de prietenia și de legăturile de suflet dintre Teodor Dume cu Gheorghe Grigurcu. Citez:
“Pe Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale poetului Teodor Dume.”
Așadar, cine nu poate să deosebească nunanța dintre două cunoștințe sau două prietenii care s-au legat în momente de cumpănă din viața unuia sau a altuia, nu este îndreptățit să intre încălțat în intimitatea lucrurilor, indiferent de natura lor.
Sesizând expresia stărilor existențiale voi puncta în continuare acea determinare a intervenției mele găsindu-i în acest fel o explicație.
Evident că aprofudându-mi lectura, în timp, am înțeles că autorul vorbește despre fragilitatea interioară a ființei și nu abuzează de metafore și comparații, așa cum marea majoritate a poeților o fac.
Desigur am înțeles că Gheorghe Grigurcu are un scenariu, pe care l-a și valorificat, pentru a reînnoi câte ceva în câmpul poeziei și în general în literatură. Aerul aparent degajat al autorului de poezie, însuma gândire, profunzime și intelect, și asta datorită faptului că miza pe tenta filozofică. Poate că acest proces de înnoire a concepției despre poezie (cel puțin la nivelul meu) a „terorizat “ mințile acelora care se aflau deja bine fixați pe drumul realizărilor literare , numai că acest produs frecvent folosit de Gheorghe Grigurcu , trăda o lume interioară în care trăia însuși poetul. Împrejurările agravante în care a trăit datorită represaliilor regimului de atunci l-au așezat în rândul poeților cărora trebuia să le ceri permisiunea pentru a pătrunde cinstit și onesct pe tărâmul lor . În sinea lui , Gheorghe Grigurcu, poartă acuratețea și valoarea a aceea ce definește partea umană a lucrurilor. Spun asta pentru că puțini sunt cei care au avut posibilitatea și privilegiul să pătrundă în lumea sa interioară., așa cum le-am avut eu în perioada în care a locuit și trăit la Oradea.
Ceea ce m-a făcut să intervin , (cu sfială și teamă, evident), nu este un schimb de monedă sau o îndatorare morală sau materială, ci un gest în apărarea valorilor literare.. Deși mă repet, spun asta pentru că “provocarea”, venită printr-un dialog de la unul dintre poeții bine cotați din România, un poet de calibru, bine cotat și internațional, m-a cutremurat. Confratele meu (din respect și prietenia care ne leagă, de ani buni, nu-i voi divulga numele) susținea sus și tare, (poate că și din cauza unor eșecuri în lupta, (de unul singur), de stârpire a nedreptăților și mediocrităților din literatură), că Gheorghe Grigurcu este un “poet de linie”, adică un poet comun, de duzină, dar îl recunoaște ca find unul dintre cei mai mari critici de literatură din România. Greșit, spun eu, referindu-mă la prima parte a discuției, deși uneori înclinam să-i confirm spusele, și asta din cauza lipsei mele de documentare și de aprofundare a stărilor poetului. Gheorghe Grigurcu, nu este și nici nu poate fi, un “ poet de linie”, comun și nici un “hop” literar. Domnia sa, prin folosirea acestui stil nu face altceva decât să ridice poezia la un nivel agreat în timp de prezentele și viitoarele generații. Confuziile pe care le fac unii între propriul stil și poezia de campanie nasc nedumeriri, ba chiar temeri, pe plan literar, dar, evident, fără a diminua cu nimic suportul literaturii contemporane, ci dimpotrivă îi alocă elemente noi de structură viabilă în timp.
Gheorghe Grigurcu dă poeziei o formă nouă, propie, bine gândită și pregătită pentru a emancipa.
Poezia lui Ghorghe Grigurcu are o filozofie proprie ceea ce dovedește că alegerea poetului este autentică și nu conjuncturală. Explicarea sensului ascuns al poeziei ar fi devenit o mișcare tectonică mai puțin evolutivă în lumea literară, pricinuind riscuri concurenței sau acelora cu indisponibilități de moment.
Spunea cineva că „ Gheorghe Grigurcu consideră poezia ca pe o respirație a sufletului”. Așa este!. Evadarea provizorie din lumea criticii i-a adus referințe de înaltă clasă . Iată o fixare, a lui Gheorghe Grigurcu, pe palierul poeziei, făcută cu tact și responsabilitate de către cei avizați, printre care, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, și Alex. Ștefănescu.
"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii, este și va rămâne cu siguranță unul dintre cei mai fini autori de aforisme din literatura română” ( Ana Blandiana ).”
„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…)Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”
„„Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex. Ștefănescu).”
Așadar, asistâdu-l pe Gheorge Grigurcu la trecerea pragului celor 85 de ani, (o vârstă onorabilă, ținând cont de anii “terfeliți de regimul de dinainte de 1989) ) invocând una dintre particularitățile ființei, aduc aceste rânduri în întâmpinarea acelei aniversări, dar și a altora care vor urma, sub ochiul căruia ne-am dori cu toți să ajungem.și să sărbătorim existența poetului. O existență născută la jumătatea lunii aprilie, mai precis pe 16. Onoarea de a fi și eu “berbec”, născut fiind pe 04 aprilie (cu o diferență de 20 de ani față de Grigurcu) mă face să-mi reconstitui stările momentelor petrecute împreună la Oradea. În “urbea” de pe Criș, cum îi plăcea domniei sale să-mi spună prin corespondență. Și nu era corespondență să nu mă întrebe: “Și ce mai e nou în urbea de pe Criș?”
Da, ziua în care ne naștem e cu totul altfel., și asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viață care nu ne aparține. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.Da, este o constatare semnată, Teodor Dume!.
Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidență sau nu, primăvara aceasta m-a adus și pe mine (Teodor Dume) tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumusețea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să pășim înspre o lume care nu ne aparține. Chiriași în propria viață oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu știu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaștere a ființei.
Aflându-mă printre cei mulți care nu știu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, am încercat și voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, și o fac acum , în primăvara lui 2021, în pragul acelor 85 de ani, pe care îi consider o împlinire, o așezare. a aceea ce a fost, pe cel mai de sus nivel al literaturii române.
Acest Om , poet și critic (numărul unu al poeziei din România), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arhid, dar și punți de legătură între cuvânt și cei care știu să-l folosească, trăiește echilibrat într-o lume în care noi cei mulți încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem, sau am ajuns deja, la poarta cuvântului, îl putem privi ca pe un ușier care ne validează (sau nu) trecerea prin lumea cuvintelor.
Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar și de noi înșine, ne face să ne privim, din când în când, și în anumite momente, ca pe niște frumuseți prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranța că cei mai mulți dintre noi ne hrănim prin și cu frumusețea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii, dar și respect.
Azi, poate doar azi, putem fi puțin subiectivi pentru că exprimarea vârstei dar și a muncii, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca și cu celelalte elemente definitorii ale vieții.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supraviețuitor care s-a debarasat de frică și neputință (deși elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată și nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărți și cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creația sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte și nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viața aceluia pe care l-am stimat și-l stimez și care mi-a deschis larg ochii înspre cunoașterea cuvântului. Și cu această ocazie îi mulțumesc pentru episoadele trăite și petrecute împreună în "urbea" de pe Criș. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea și timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult și dăruim puțin.(...) Darul meu de suflet pentru marele Om Gheorghe Grigurcu , nu numai la ceas aniversar, este respectul pentru mâna pe care mi-a întins-o și m-a condus pe drumul poeziei și literaturii. Trebuie să recunosc, și-i mulțumesc pentru asta, că Teodor Dume, poate, nu ar fi existat, fără domnia sa, în această lume a creației de frumos.
Dialogul cu creația, cu frumosul și cu el însuși a fost și este ținut într-un metalimbaj al operelor și împlinirilor dominei sale care au lăsat o amprentă pe timp.
Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere și pe care le tatuezi pe suflet. Spuneam la începutul acestor însemnări că “tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții” și mai știu că împlinește. Indiferent de pretext, viața este un experiment, un refugiu și rareori un crez.
Spuneam cândva că cel care suferă se contopește cu ființa și devine unul și același. Acea contopire compensează suferința celuilalt.
Aș fi vrut, în semn de mulțumire, să strecor printre aceste rânduri câteva fulgurații de suflet pentru a împrospăta timpul petrecut împreună la Oradea, înainte de 1989, dar prefer să port în mine expresia călăuzitoare a bucuriilor mici care nu poate să însemne, imaginativ, decât valoare, rafinament și profunzime. Desigur că nu pot folosi un limbaj atât de rafinat ca a lui Gheorghe Grigurcu , dar sunt sigur că domnia sa înțelege că nu este un limbaj formal. Sfidând formalismul întotdeauna mi-a plăcut să rămân ancoră a realului de moment și să dau expresivitate și valoare tuturor lucrurilor. Și totuși îmi permit a cita dintr-un text de-al meu, dedicat în urmă cu câțiva ani, și care face obiectul publicării într-o carte dedicată în întregime domniei sale și altor doi “berbeci”
(Cartea se intitulează “Vitralii pe un interior scorojit” și a apărut la editura Pim, 2016 , cu dedicație expresă, pentru Gheorghe Grigurcu, la împlinirea a 80 de ani, în aprilie 2016, dar și domnului Ionuț Caragea, un alt berbec născut pe 12 aprilie, și evident lui Teodor Dume (adică subsemnatului), născut pe 04 aprilie, exact la împlinirea vârstei de 60 de ani)
Sunt mândru că m-am alăturat acestor doi “berbeci”
Iată textul care l-am păstrat în arhiva sufletului pentru a-l dărui acelui om minunat, Gheorghe Grigurcu, la împlinirea vârstei de 85 de ani.

* Neliniștea mută, suma tuturor întâmplărilor

dimineața la amiază și seara
cobor în mine să caut lucruri și
întâmplări despre care
nu o să vorbesc niciodată
din când în când
privesc în afară ca și când
aș cerși puțin aer
văd un cer acoperit cu liniști
apoi nimic
nici măcar o zbatere sau
un strigăt de pasăre
doar zidurile ce încă respiră din mine
fac suma tuturor întâmplărilor...(Teodor Dume)

Spre edificare, citind filă cu filă cele peste 30 de volume de poezie, am să dau câteva instantanee din viața acceptată a poetului Gheorghe Grigurcu.
*
Evadarea din lume în spațiul poeziei e o evadare în esența prin sine mântuitoare
*
A te privi pe tine însuți e-o armă
a privi pe altul e-o dezarmare
a nu privi deloc e-o germinație.
*
Atît de singur rănit
de propriile tale mîini
care ocolind golul
se repetă.
*
Atît de singur rănit
de propriile tale mîini
care ocolind golul
se repetă.
Atît de singur sub pavăza
ploii
a scrisului.
(Gheorghe Grigurcu, autoportret)

Desigur că nu există termini de comparație între Gheorghe Grigurcu și Teodor Dume decât cei folosiți pentru a închega suferința comună pe care am acceptat-o ca pe o mântuire în drumul nostru unul către altul.
La celălalt capăt există cei care l-au “săpat” atingându-i osul, dovada faptului că domnia sa a rămas drept ca și stejarul din pădurea lovită de furtuni.
Pentru cine știe a se recunoaște în frumusețea interioară a cuvântului, fără niciun sentiment de reproș sau de vinovăție, Gheorghe Grigurcu, rămâne inegalabilul om de litere, liantul care leagă, prin cuvânt, ființa de Dumnezeu.
Revenind la titlu, care de fapt are tenta unei întrebări discrete, am vrut să induc ideea de confesiune între autor și Om, două entități care, în final, converg înspre o personalitate spirituală. În absența (din partea mea) unei analize profesionale sau de specialitate, în ceea ce-l privește pe Gheorghe Grigurcu ca poet și critic, nu am făcut altceva decât să pigmentez această trecere fizică și spirituală a autorului de la un regim la altul. În primul caz, detenția interioară de dinainte de 1989 l-a făcut mult mai puternic deși tragismul vieții îi era arhicunoscut, îndeosebi de către colegii din redacția revistei Familia din Oradea. Și nu pot să nu remarc loialitatea lui Gheorghe Grigurcu față de revista Familia în care a lucrat ca redactor, iar după “expulzarea” domniei sale la Tg. Jiu a colaborat peste 50 de ani neîntrerupți, în care, lună de lună, a semnat cronici de carte, poezii sau aforisme. Poate că poezia și această angrenare în lumea creației și frumosului din cuvânt, cred să nu greșesc, în momentele de cumpănă i-au fost un balsam, un întăritor de suflet pentru ființa sa batjocorită de regimul de atunci. În paralel prezența sa sufletească s-a regăsit și în preajma tinerilor scriitori susținându-le intenția de a păși cât mai adânc și sigur pe drumul poeziei.
El însuși, scriitor de poezie, atent la detalii și la formulele de transpunere a stărilor , datorită comprimării la limita ermetismului și disconfortului lecturii, mulți l-au suspectat de ermetism. Evident că Gheorghe Grigurcu scrie selectiv, comprimat și este mult prea insistent asupra detaliilor pe care le încifrează folosind, evident, un limbaj criptic. Toate aceste elemente fac diferențe majore între ceea ce scrie Gheorghe Grigurcu (convesiv, desigur) și ceea ce se scrie în prezent..Deși printr-o lectură consumată atent orișicine își poate da seama că, prin scrierile sale, autorul își redimensionează sufletul, și o face public.
Prin scrierile sale, Gheorghe Grigurcu ne oferă formula acceptării suferinței interioare ca pe ceva divin. Și da, fără suferință nu există viață și nici confruntare!.Confruntarea cu tine însuți îți înlesnește pătrunderea în tainele sufletului, taine pe care autorul ni le-a destăinuit dar fără a recurge la autotrădare. Suferința etalată în scrierile lui Grigurcu i-a deschis calea înspre o nouă lume pe care și-a făurit-o din mocirla acelora care i-au umbrit existența, evident doar pe acea fizică și nu pe acea spirituală.
Poetul și critical literar Gheorghe Grigurcu a rămas același om de dinainte care nu a pactizat cu diavolul și nici nu o va face datorită credinței sale lăuntrice. Am fost și sunt unul dintre cei agreați de domnia sa care i-a pătruns în adâncul ființei și i-a explorat întregul. Unii ar spune că Gheorghe Grigurcu a fost și este un singuratic, și că s-a logodit cu singurătatea. Fals! El, Omul, trăiește în echilibru cu tot ceea ce-l înconjoară chiar dacă uneori pare să aibă intenția de a-și mărturisi acea singurătate aparentă, avută cândva.. Am trecut și eu prin aceste etape ale intenției de mărturisire numai că preocupările din plan literar mi-au devenit umbre divine care m-au însoțit mereu și necondiționat.
Așadar, Gheorghe Grigurcu rămâne un nume de referință în Istoria literaturii române , contribuind la construcția sa direct prin creațiile sale sau indirect prin sesizarea a acelei scântei inerioare din sufletele acelora care s-au încumetat să pornească pe drumul creației.
Citisem undeva (îmi scapă numele autorului) că “Gheorghe Grigurcu reprezintă o instituție a criticii de unanimă admirație”.
Folosind un limbaj pretențios, discutabil, pot confirma că Gheorghe Grigurcu este una dintre creațiile perfecte ale lui Dumnezeu, calitate care nu poate fi pusă la îndoială sub niciun aspect,.atât timp cât este atribuită unei ființe vrednice de a bucura și fericii semenii.

(Teodor Dume, Interogatorii critice, Editura Pim/2021)

                                                     

Niciun comentariu:

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10