Valerian Dinca: Versuri

 Urme                                         

Coboară sec privirea. În cioburi risipește
o noapte circumscrisă unui inel de semne.
Mă simt arzând în fumul stins de tăciuni. Pesemne,
deloc rostit în spaime, am înroșit un clește.

Din orice colț pândește aceeași depărtare.
Pierdute-n pribegie potecile se-adună
într-un căuș de palme. Fugare împreună,
abia pot să păstreze o urmă fiecare.

N-a tot crescut lumina să frângă coaja pâinii
de pieptul celui singur. Tăcerea dă, curbată,
sărut de neiubire. Pendule prind să bată
a căta oară crucea mai face semnul mâinii.

Nocturnă                                                    

Se tulbură lumina. Sub cerul rupt în două,

bat nopți alunecate prin negură intrând.

Cu greu încape vântul sub aripi. Rând pe rând,

în rădăcini coboară un puf de lună nouă.

Întinse de-ntuneric, stau ramurile arce

în brațe de copaci. Șoptirea își repede

un colț în valuri reci. Din umbrele bipede

se îmbrâncește ceața spre zarea ce le stoarce.

Surd, turnul risipește o ultimă bătaie

cu dangătul prelung. Gonită într-o doară,

pierduta zi de ieri clepsidra înfășoară

și cade-n miezul nopții afară din odaie.

Asimetrii                                 

Mă răzgândesc de mine în depărtări obeze.
Prea multă nesfârșire pe-altoiul vieții. Stinse,
se rup din muguri umbre. Lumina se destinse
continuă-n unghere. Nu-i nimeni să probeze

cum se încheagă vântul. Întortocheate-n boare,
rămân tăceri în urmă, egale ca bătaie
cu orice secundă. Un fir de iarbă taie
a gleznei șovăire. Spre-a nu uita să zboare,

răsar din păsări aripi. În palme se ascunde
același timp multiplu. Doar pleoapele mai gustă
din strânsul întuneric. O lacrimă îngustă
își varsă adâncimea în malurile scunde.