Maria Trif: Poezii

Spune-mi, Ană

Ană, nu te doare zidul

Pus pe firavii tăi umeri?

Cărămizile jertfirii

Mai poti, Ană, să le numeri?

Nu te doare, Ană, vântul

Căruia te-mpotrivești,

Pentru-a construi lăcașe

Din ruine omenești?

De toată nestăvilirea

Norilor ce se ridică

Să-ți orbească ție calea,

Nu ai, Ană dragă, frică?

În furiile furtunii

Spune-mi, Ană, zi cu soare

Și înaltul în privire,

Biciul ploii nu te doare?

Mamă,soață și femeie,

Ană, stâlp de mânăstire,

Nici o piatră nu te doare

Căci ți-e numele ,,Zidire,,!

Cu un vârf de suflet

Fâng un vreasc de îndoială din împrejmuirea zilei
Și-l arunc în vatra rece, să îl ard, spre nimicire,
Beau din ceaiul de gutuie-ntins de mâna seacă-a milei,
Răsfoind prin cartea minții doar de tine aflu știre!

Simt pe buzele de iască răsuflarea ta fierbinte,
În curbura palmei mele chipul tău prinde contur
Brațul dezmierdării tale ce se-apleacă să-mi alinte
Trupul frânt de așteptare, să-l alung, nu mă îndur!

Și mi te cuprind frenetic într-un ritm de poezie,
Te îndemn s-asculți bătaia ce mă chinuie sub stern,
Dar o simte doar întinsul alb al foii de hârtie
Unde, cu un vârf de suflet, ne-ajungându-te, te-aștern…

Mai

Mai naște-mă,cântec, mai cântă-mă, vreme,

Târziul acesta îndeamnă la somn,

Dar tâmpla mi-e caldă și-i încă devreme

Ca geana trezirii să vreau să mi-o dorm!

Mai poartă-mă, umblet, mai umblă-mă, cale,

Galopul acesta opreștemi-l, pas!

Întinsul e neted în lung de cărare

Și bun de zăbavă puținul rămas.

O brazdă de vară spre lut se răstoarnă

Și ochii țărânii pe cer se-oglindesc,

Mai uită-mă, iarnă, mai scrie-mă, toamnă,

Cu aurul frunzei din chipul lumesc!

Haide, viață

Haide, viață, vino să mai stăm la masă,

Să sorbim din tihna șoaptelor de ceas

A umilei goane ce ne-a fost rămasă,

Să gustăm din pâinea scurtului popas!

Hai cu mâna-mugur mirosind a floare,

Nu cânta în struna împietririi mele,

Nici a-nstrăinării care mă mai doare,

Când se-nnourează peste toate cele!

Haide, viață, vino, steagul alb, de pace

Brațul rănii mele încă îl mai strange,

Nodul încâlcelii-ajută-m-a-l desface

Până nu-mi pătrunde-amarul sforii-n sânge!

Hai la o poveste, mai adu-mi o știre!

Spune-mi, în iubire s-a mai pătimit?

Când va fi mireasa, cine-I va fi mire,

Cine-a dus iertare unde s-a greșit?

Haide, viață, vino, vino de îmi ține

Verde dorul, uite-l, sprijină pădurea

Și întinde dragul până-n piept la mine,

Nemurind copacii, amușind securea…

Botez

Iubirea noastră nu-I decât o veste,

E geamătul crestării-adânci din grindă

Plecat din piept spre brațele aceste

Ce n-au nici loc, nici voie să cuprindă.

Iubirea nostră fost-a doar ce este,

Un foc mocnit, dar fără-asemănare,

Pe care-l facem amândoi poveste,

Arzând păduri întregi de ne-ntâmplare.

Iubirea noastră-I văz pe nevăzute,

Mereul ,,dacă,, negâdit de ,,parcă,,

E valul mării încă nenăscute

Visat de lemnul vâslelor de barcă.

Trăind obrocul viețuirii-n lume,

Poate că-i totul doar o răzvrătire,

La care i-am găsit, dorite-un nume

Și-am botezat-o, într-o zi, Iubire!

Melancolie nocturnă

Din nou își picură copacii

Prin seva mea rugina lor

Și văd gonind insomniacii

Pe murgii neodihnelor.

În alba nesfârșire-a nopții

Resimt tot frigul ce va fi

Zidit în neclintirea porții

Când vara nu va mai veni.

Din nou se-aprind, ca-n rug, pe dealuri

Speranțele care ne-au fost,

Tomnaticele noastre baluri

Mai cer un braț de adăpost.

Blândețea lunii de gutuie

Mă mângâie de după nori,

Degust ofranda-i amăruie

Și număr aripi de cocori.

Îmi pare c-aș simți sub glie

Parfumul florilor din glastră…

Nu-I timpul tău, melancolie,

Îmi bate ziua în fereastră!