Ionuț Pande: Dialog mut...

Poezie, Poezie, Poezie, Poezie

Cum zici că te cheamă? Om?!
Eu?! Sunt cum mă simți: Moartea.
Deși în alte cercuri mi se spune Eliberatoarea.
Eu îți devorez țărâna plămădirii?!
Aiurea! Ți-ai ales din ce-i mai bun, ce-i mai prost!
Ești colivia propriei Păsări de văzduh.
Pasărea văzduhului nu are margini, e pretutindeni,
doar ii auzi foșnetul prin aer.
Tu i-ai făcut hotar din țărână.
Suferă de dorul de Înalt!
Ești egoist și fățarnic și te autodevorezi.
Furi, dușmănesti, ucizi!
Apoi dai vina pe mine.
Știu, știu, știu! Mori devreme fără să faci rău și viceversa.
Dar cine nu face nimic e un ceasornic ce nu funcționează.
Cum? De ce mor copiii?!
Cine te-a făcut pe tine, Omule? Supranatura?!
Mă faci să râd, eu care nu zâmbesc niciodată.
Tu crezi că te-a frământat Luna, te-a dospit Vântul și te-a copt Soarele?!
Aiurea!
Hazardul lucrează după legi probabilistice;
El generează fiindul și nefiindul.
El e cauza neexplicatelor.
Tu îți trăiești fantasmele, îți proiectezi propria realitate.
Ești un panoptic al propriilor gânduri.
Cum? Îmi ceri să vorbesc în metafore?!
Habarnamistule!
Eu sunt realitatea simplă, simplă și unică, fără cuvinte.
Eu sunt eliberatoarea păsării dinlăuntrul tău.
Eu nu sunt metafora ce-ți umple gâtlejul.
Eu sunt hiperbola ce umple văzduhul.
De ce văzduhul?!
Căci pământul e analfabetismul zborului tău.
Eu te alfabetizez, Creatură cu două gambe și aripi atârnânde!
Efemeritatea e materia ta primordială.
E adevărul sângelui din tine.
Veșnicia?!
Eu sunt principiul realității și atât.
Dar tu, tu, Arlechin cu nasu-n vânt?!
Veșnicia ta e așteptarea viermilor între două dezrobiri consecutive.

De ce taci? De ce taci?

...Scutură-mi țărâna!