Itoafă Adrian George: Poezii

O idee

Restrâns, condiționat,
ghemuit ca un făt, cautător de pântec
simt contracțiile unei gravide detașate,
să simuleze apariția unei lacrimi.
Replantat stau atârnând de burta uneia,
și-n loc să-mi dezvolt organele
mă subțiez, mă elimin și dispar.
Medici caută explicații,
fără a desluși de ce?
Eliberat din ce, înspre ce?
M-am născut, o idee!

Un astru dematerializat

(Inspirat de tabloul lui Van Gogh- Noapte înstelată)

Un astru dematerializat
redat de fracționate umbre,
ochii se împart în tot ping pong-ul răvășit
prin distanțe, reușim să coabităm
cu diverse sfere pictând arșița
acaparată pe un galben din cer,
uneori se confruntă leșinul
fiecărui consumat de mirajului
picăturilor de nori, unde rămân uimite
vocile pe ciorchininele extins
în informații conturate,
o metodă activ- participativă,
stând pe interferența vibrației,
aceeași constantă ce consumă
fiecare particulă aflată-n distanță.
O distanță nesigură unui trup existent
prin sinele cunoașterii comprimată
pe un singur ciob dematerializat,
obligat la aflarea sinelui.
Află cărui fragment aparții
în toată dematerializarea astrală,

coexiști pe fluctuațiile
invizibile ale gândurilor.

Biet suflet

De-ar lumina biet suflet spre călător pierdut ,
să-l poarte către sine, să-l regăsească-n gând,
ar fi o-ncununare a unui spațiu mut.
O cârtiță ghidată de liniște-n adânc,
mă poartă mai aproape, să-ți fac din lut veșmânt,
de-aș locui pe falii, ce se cuprind adânc ,
în formele de piatră, să șlefuiescă nud ,
neîmbrățișate urme, mă întunecă în gând,
iau truda subterană, devin un biet dinam,
și luminez în grotă, la suflet să-mi ajung,
de afară vine-un strigăt, de spaimă mă ascund,
pământul poartă-n sine, tot trupul ce-am avut.

O înălțime și o adâncime

O înălțime
și o adâncime
a zâmbetului
depășind galopul
vântului,
pare suficient

pentru a cântări
lacrimile norilor
ce călătoresc
pe așternutul
picioarelor reci.
Fiorii reci ne cuprind,
îmi ajunge
să te știu îndrăgostită.
Ce importanță
mai are o înălțime
și o adâncime
în care trăiești,
când dimensiunea fericirii
ne aparține?

O carte decedată

I
Ziua în care Dumnezeu a rămas insolvent
A fost atunci când am cerut cărți și-am primit caiete,
Sper că nu are de gând să mă-nscrie la școala lui supremă,
Încă sunt absolvent prin grădina eternă.
Apuc să-i scriu, și scriu așa din toate, câte dorințe adunate,
Ultima pagină o închei prin rugă să îi ajungă
El și-așa duce-n spate destule neîmpliniri.
II

Tu femeie, copilul din pântecul tipografiei
nu este metaforă,
Nici la îndemâna avortului la care ești predispusă,
N-ai dreptul să împlinești o biată carte
Pentru că nu te-ai protejat la lectură,
Ești datoare să o mângâi, citești, să o visezi,
Tu, femeie ai rămas grea dintr-o dată, ai dăruit doar o carte
Poleită cu aur să placă vederii, nu creierului.
III

Dumnezeu, femeie, gânduri, conștiința o pătrunde,
Căutând cuprinsul cărții, cad și timpul e-n zadar,
Forma statică rămăne, neîmplinită de concept,
Sufletul lipsind din forma tipărită de dorințe,
Ceatorul fuge-n lume, nu‐și mai vede niciun rost,
A creea e o minune, conștiința e în regres.
IV

O carte scrisă mâine, cuprinsă în foi de aur,
Nu poate prinde viață în inimile stinse,
Toți cititorii pleacă, șoptind în dezacord,
Valoarea este dată de conținut, nu foi suflate-n aur,
Să naști este minune, un titlu poate crește de are și folos,
Nu scrie doar de-a scrie ceva lipsit de sens,
Un manuscris se naște, o carte decedată.

Ciulini de Bărăgan( fragment)

Dacă oamenii au stat înghesuiți și urmăriți de securitate, singurii eliberați,
erau ciuninii. Vântul îi plimba ici-colo, fără a poseda identitate, ca un
balon imens, rostogolit spre curțile năpăstuiților. Poate nu știați, dar
locuitorii acestor ținuturi nu erau băștinași, erau aduși forțat, împotriva
voinței lor, aici vântul te omoră, dar și sărăcia. Era evident că acea detașare
forțată, de fapt un fel de lagăr al distanțelor, unde supraviețuirea era un
miracol.
Deportații, cei ostili regimului, în mare parte intelectuali ori cheaburi
desproprietăriți, erau aduși cu forța pe acest tărâm neprietenos, fiind
urmăriți și eliminați de miliția detașată.
Așadar, în lipsa unor preocupări motivaționale, lipsiți de orice mijloc de
ași procura hrana, apelau la artificii ce le satisfăceau dorințele. Repet, în
acest ținut nici iarba nu crește, doar mărăcinii. Până la aducerea de pământ
fertil, construirea de case cât să crezi că sunt locuite, niște bordeie în
pământ, locuitorii, găseau ca utili acești mărăcini smulși de vânt.
Copii alergau rostogolind ciulinii cu mânuțele, mai tare decât vântul și
uite așa ajungeau în mijlocul bărăganului, până părinții alertați de
strigătele șacalilor, reușeau să îi recupereze, cu voie de la ăi de sus, ochii
și urechile cerului.
Alții, domesticeau ciulinii, ba, le punea și nume. Ei na, drăcia dracului!
Pe bune! Ăia mari, ciulinii, erau la mare căutare, alergau mai repede și
erau mai fioroși. Cei mici, erau și neastâmpărați, se cuibăreau prin fiecare
orificiu, uneori îi găseau în casă, erau băgați de grabă în sobă, încălzind
apa pentru buze.
Ei da, puțină apă cu sare și o mână de iarbă, erau suficiente pentru hrana
zilei.
Și cei mari își trimiteau țigarete din foi uscate prin ciulini, așteptau bătaia
vântului, intensitatea și oprirea lor exact la aplecătoare, cum caii la han.

Apoi cel care a primit, trimitea tot prin același mijloc, urmărind
schimbarea vântului, frunze de coada șoricelului, știa că are grave
afecțiuni și căuta să-l consoleze astfel pe nefericitul jun.
Neavând voie să umble, aveau statut de pericol pentru clasa muncitoare,
aceștia au găsit mijloace de supraviețuire, folosindu-se de ciuliniiv
bărăganului, iar copii alergau veseli lângă Azorel, Câinica ori Ciulinica.
Se pot captura și astăzi ciulinii, ei sunt liberi cum caii de la Letea, și
deportații au dăinuit liberi în cuget și simțiri.
Până data viitoare, urc pe-un ciulin nărăvaș și vă las!

Aș vinde iubirea la buchet

Aș vinde iubirea la buchet, fericind oamenii. Izolat într-un spațiu confuz,
lângă poarta spitalului neuropsihiatric. Stau marginalizat pe o tarabă
agățată de gulerul răvășit al cămășii, întărit de un colier nesfârșit cu
dăruire, am adunat inestimabile gânduri plăcute.
Toți uităm să dăruim iubire, uneori uit și eu, până bucuria capătă ambră
nepotrivită oamenilor hâzi. Și melancolia se vinde risipind intenții. Nu mă
poticnesc, caut locul potrivit, locul oamenilor răvășiți, trecuți prin
suferințe.
Lor le vând iluzii, deținând termenii parapsihologiei, umblând acolo unde
e nevoie. Aș spune că sunt un impostor, dar nu, tangențial poate, însă mă
diferențiez prin crez. A crede în acțiunea perceptibilă, e o încununare a
noilor simțuri ce-ți crează o stare de beatitudine și bucurie pe termen
scurt.
Negustor de iubire, aștept suflete nefericite, spre a le ferici. În zadar!

Oamenii din ziua de azi nu au nevoie de fericire palpabilă, își vând
trupurile ieftin, la gramaj, se așează pe taler și trag pe nas fericire. Alții
rămân într-o lume imaginară, depresivă. Pe acești nefericiți pot să-i
vindec. Să stau alături, să fiu o prezență vie, să nu mai vorbească singuri,
să le ofer brațele mele și inima la nevoie.
Azi nu am vândut, așa că strâng buchetele la ceas târziu. Nimeni nu caută
să-și fericească sufletul azi. S-au obișnuit cu drama, consumă din roadele
ei până cad într-o depresie indusă.
O bătrânică întreabă: cât costă maică buchetul cu iubire?
Doi poli, cât de-o țuică.
Fira-ți ai dracu' de nebuni, umblați liberi și-n casă nu-i nimeni!

Țăranul român

Vreau să fiu țăranul lui Grigorescu,
să alerg într-un cadru frumos,
încălțat cu pământul,
până tălpile roase
pot pătrunde adâncul rănilor cantonate,
să ating demnitatea țăranului liber.
Țăranul răsculat al lui Octav Băncilă,
evadează și mână carul cu boi
al lui Grigorescu.
În toată singurătatea statică,
părăsește tabloul și-l regăsim
în altă poveste.
Pe brațe adună crizantemele
și dumitrițele lui Luchian,
le dăruie cu drag țărăncuței,
pictată la fântână de Ion Marinescu Vâlsan,
se hidratează direct din găleată
și îi întâlnește pe cosașii
lui Camil Ressu,
odihnindu-se pe fân .
Marcel Mitea îl surprinde la masă,
stând pe gânduri,
în casa țărănească a lui Băeșu Aurel,

adăpostindu-i trupul neprihănit
până mâine, noapte bună!
Corneliu Baba ni-l înfățișează la somn,
lângă țăranca lui dragă.
Cazacu Alexandra îi deschide fereastra
spre suflet,
până îl întâlnim, înaintând prin noi,
admiratorii și devenim imortalizați,
dezbrăcați de cosmopolit,
călătorind prin tabloul fiecăruia.
Arborez strigătul țăranului răzvrătit
și neîntinat.
Mă prind în spatele tabloului
cu țăranul român,
atașând sufletul
de cuiul fiecărui tablou.

Marea Neagră

Marea Neagră
și-a lăsat părul cârlionțat liber,
o reflexie mirifică,
scoici prinse, alge și val.
În treacăt se zbat
pupilele dilatate la geamul
teraselor goale.
I-am deschis ochii,
cât să vădă soare,
mângâi țărmul , apoi tresar;
Inimă ai?
Bate așa tare, că simte pământul
cutremurul faliilor tale.
Ce-mi ascunzi?
Așa mare, nu pot să trec pragul,
tot fugi în reflux.
Un inel de la scoica pierdută,
rămas pe inelarul meu deget
te mai strigă!