Mihai Emilian Mancaș: Veșnicul orb

     Proză                       

Numai clipocitul apei, stârnit de scobarii în bătaie, strică liniştea nopţii de noiembrie. Ceaţa stă nehotărâtă, undeva, aproape, deasupra apei. Aici nu răzbate lumina, nici de sus, de dincolo de neguri, nici din port. Apele lacului au o lumină a lor, interioară, captată de la farurile barajului şi trimisă în combinaţii enigmatice pretutindeni, sub miile de hectare ale oglinzii neclintite, în chipul argintului viu.
Dacă nu ar respia alături lacul, ar fi ca în toamna aceea de demult, când se adunau aici oamenii.
În penumbra difuză, se ghiceşte o siluetă umană, care, uimitor, păşeşte cu multă siguranţă pe marginea prăpastiei ce porneşte de aici şi se tot duce, la fel de netedă, încă şaizeci-şaptezeci de metri.
Omul din noapte se vrea şi se crede singur în locul acesta, unde poposise într-o seară de noiembrie, acum un duium de ani, la început. Poate că îşi caută amintirile ... şi mai caută ceva nedesluşit, o confirmare ori un verdict. Grăieşte de unu singur, cu voce scăzută ... Îşi slobozeşte din agrafe straiul croit din pânză de in şi respiră cu sete, în timp ce gândurile îl poartă undeva, departe ...
- De ce tocmai aici?
- ...
- De ce aici?
- Pentru că aici a fost primul nostru cort. Apoi baraca ...
- A, da, ştiu. Acolo, în stânga, se mai vede încă platforma de beton pe care ne adunam dimineaţa şi seara ... Acum s-a transformat în camping.
- Am fost brigadier. ... Eram mii de meteci, de palaizeri, cum ni se mai zicea.
- Ai un limbaj cam desuet. În ce veac să fi fost asta?
- Pe la început. Eu am venit aici chiar la început.
-De unde?
- Din facultate.
-Te dăduseră afară de acolo? Că aşa păţeau metecii.
- Nu. Abia luasem licenţa în istorie.
- Şi te-au zăpăcit sirenele?!
- Da de unde!
- Ce voiai să faci aici cu diploma ta de istoric?
- Diploma? Nici nu o luasem de la facultate. Aici era nevoie de braţe tinere, de săpători. O rangă, o lopată şi un târnacop.
- Nu aveaţi excavatoare ...
- Ai să râzi ... habar nu aveam că s-ar afla altceva mai bun decât ranga. Ranga ... Ciudat ... Credeam că vorbesc cu mine însumi ... Îi fi o stafie?
- Într-un fel, da, sunt. Dar asta nu te priveşte. Am fost cu voi în anii aceia. Şi voi cu mine ... Nu-ţi place prezenţa mea?
- Nu prea... Voiam să fiu singur. Nu te-am zărit. Îmi pare rău că te-am deranjat!
- Adică vice-versa! Ha, ha! De fapt, chiar eşti singur. Sunt, dacă vrei, o umbră.
- O umbră?! Şi totuşi ...
- Agasantă şi de neînlăturat, ca orice umbră. Spune-mi ce ai făcut mai întâi?
- Am săpat pentru amplasarea barajului. Pe malul stâng.
- Pentru asta veniseşi?
- Nu numai pentru asta. Voiam să fiu martor, să ştiu. Să ştiu tot! Şi să scriu o epopee ...
- Şi ţi-ai dat apoi seama că toate marile Adevăruri despre om sunt scrise de alţii, că de la Homer încoace nu s-a mai spus nimic nou ...
- Voiam să cunosc adevărurile generaţiei mele şi ale acestei vremi!
- Aha, ai citit mult ... Şi le-ai aflat?
- Dar nu am scris.
- Ei, asta e! Chiar nimic, nimic?
- Ba se pare că a fost ceva ... până ce m-am întrebat: despre adevărurile mele, ale sufletului meu, nu am nimic de spus? Ceva ce vor afla oamenii de la mine, numai de la mine ...
- Şi pe urmă?
- Credeam că ideile, ca aluatul cel bun, trebuie să dospească. Îmi repugna spontaneitatea. De obicei e superficială. Mi-am zis că într-o zi voi porni ca puhoiul de odinioară al Bistriţei. Ai văzut vălmăşagul de ape după furtună, mai înainte de a fi zăgăzuite?
- Ei aşi! Un râu de munte ca oricare altul. Un baraj ... Nimic nou sub soare ... Aşteptai să vină clipa desătuşării forţelor tale interioare?
- Da.
- Şi n-a venit. Normal. Şi cât ai mai stat aici?
- Unsprezece ani, până s-au încheiat lucrările. M-am dus atunci să-mi ridic diploma de licenţă. Profesor de istorie ... debutant la treizeci şi cinci de ani. Aproape că uitasem anul luptelor de la Troia ... Devenisem expert în betoane, dar uitasem a scrie. Orbisem!
- Ai pierdut unsprezece ani ...
- Cine ştie? ... Am primit un post de profesor într-un oraş adormit, de câmpie ... Nu m-am putut aşeza acolo. Îmi era dor de munţi! M-am înapoiat ...
- Mai ai ce aştepta?
- Azi împlinesc trei mii de ani. E timpul!
- Îţi mai dă cineva înapoi anii duşi?
- Pentru altceva am venit. Tu de ce stai aici? Ce faci? Sau eşti turist şi ai poposit în vreo pensiune pe-aproape?
- Pensiune? Nu. Pândesc. Aştept. Pe tine te aştept.
- Nu înţeleg ...
- Noaptea, ies la pândă. Aştept să văd umbra ta pe malul lacului, să mă apropii în beznă şi să te întreb. Iar tu să mi te destăinuieşti.
- Asta-i încă una!? Pe mine să mă aştepţi?! Păi eu , aici, eram nimeni!
- Pe tine. Şi ştii de ce? Fiindcă trebuie să-mi laşi amintirile înainte de ... Oamenii nu vor niciodată să moară. Non omnis moriar ... Nici tu nu vrei să mori, nu-i aşa?
- A, da, asta e! O faci pe salvamarul voluntar! Ţi-ai găsit o vocaţie: salvarea sinucigaşilor.
- Doar un sinucigaş! În atâţia ani, doar unu singur! Atâtea mii de nopţi!
- Şi cum faci? Ai o barcă pe aproape?
- Barcă? Pentru ce ? Stau să văd cum mori...
- Să mă vezi cum mor, pe întunecimea asta? Eşti nebun!
- Nu înţelegi, fiindcă nu ai murit încă.
- Cu siguranţă, nebun de legat. Nu te văd. Unde eşti acum?
- Aici!
- Unde te ascunzi?
- Aici. Aşa, mai aproape! Mai la dreapta. Mai! Mai! Aşa! ...
Lacul a plescăit leneş. Pe muchea prăpastiei nu mai este nimeni. La câteva braţe de poalele zidului înalt de calcar, apa tremură. Se aud ritmic bătăile de mâini ale unui înotător. Deaspra apelor se înalţă glasui celui care luptă cu întinderea brumărie:
-Prea repede râzi, Sfinxule! Ai uitat că eu cunosc bine locul. Doar de acolo săream în unde acum trei mii de ani. N-am să mă înec!
- Prăpastia e dreaptă ca un perete. Aici lacul are cea mai mare lăţime. Este locul cel mai bun pentru sinucigaşi! Nu rezişti înotând în apa asta rece. Suntem în noiembrie! Şi apoi, de ce să te salvezi? Eşti orb. Pentru ce să trăieşti orb?
- Şi Homer era orb. Şi eu, acum trei mii de ani ...
Departe de locul acela, pe malul dimpotrivă, acolo unde malul acoperit cu iarba arsă de brumă se lasă lin spre oglinda lacului, un bărbat iese din apă şi, clătinându-se, încearcă să meargă spre şoseaua pe care fulgeră din când în când farurile automobilelor, înălbind inul din tunica aheiană a înotătorului.
Din urmă, în tremur abia auzit, răsună vocea Sfinxului:
-Degeaba alergi, Oedipe! Ai să-ţi ucizi ...
Dar omul, ieşit la liman, nu aude. Păşeşte din ce în ce mai vioi către şosea. Un automobil opreşte şi o voce amabilă întreabă:
-Încotro mergi, drumeţule, ud cum eşti, pe jos, în frigul ăsta?!
-La Teba! La Teba!
Urcat în automobilul care zvâcneşte în trombă, Oedip se duce să-şi întâlnească din nou destinul.

Mihai-Emilian Mancaş/ Bicaz, 18 noiembrie 1966

P. S. Asta e ... Nu bănuiam că scriu de fapt povestea vieţii mele ...