Dacă Dumnezeu își imaginează că exist, eu exist în imaginația Lui, care e veșnică. Sunt veșnic deci. Și dacă sunt veșnic, mi-l pot și eu imagina pe Dumnezeu, care e chiar veșnicia. Și dacă Dumnezeu există veșnic în imaginația mea, El fiind chiar veșnicia, eu însumi sunt mult mai veșnic decât veșnicia, pentru că mi-l pot imagina pe Dumnezeu, care e veșnicia. Iar aceste două imaginații alăturate, suprapuse, ori alterate de timp, fac mult mai mult decât o realitate exclusă din timp. Și ce este timpul, dacă nu un nimb al celui ce iese veșnic din timp?
==================
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu