Firoiu Cristina Maria: Verdele meu călcat de rouă

(partea a 2 a)                                                                                     

Și din senin să facem mult senin
Până se lasă privirea cerului asupra norilor
Și îi apropie de bine,
De acel bine ...
Binele ăla cu liniște de seară,
Cu liniște de colind,
Cu freamăt cald de cuvânt amorțit între două buze vii...

Îți vorbeam despre Verdele meu călcat de suflet,
Dar ce uitasem să iti spun
Este că acel Verde,
Într-o zi,
Și-a luat privirea în palme și a mirosit
Bătăturile de pământ,
Iar, mai apoi,
S-a ridicat și mi-a zis:
"Copil cu trup de viață,
Când simți că poți mângâia chipuri,
Să lași puțină liniște între cuvinte,
Doar puțină...
Și ai să înțelegi de ce Îmblânzirea stelelor minunează nașteri...

Ai să înțelegi de ce cade căldura într-o îmbrățișare,
Dar, mai ales, ai să înțelegi că sufletul plămădit cu respirări
Capătă așa un aer... de apropiere ...
Iar această apropiere poartă un nume,
Binecuvântare...

Bine...
Cuvântare,
Cuvânt Are...!"

Verdele meu călcat de rouă
Vine din când în când și îmi priveste Aproapele...
Mi-l privește atât de frumos...
Încât imi înduioșează frica...
Și îi dau drumul...
O privesc și o las în goana vântului...
Așa îi șade ei bine, o dată cu vântul...
Verdele meu călcat de suflet, iar mai apoi călcat de rouă poate fi un Verde mai mic,
Atât de mic, încât intră pe furiș
În suflete și învață mersul de-a bușilea prin iertări,
Prin doruri,
Prin tăceri,
Prin nașteri...

Și din senin să facem mult senin,
Căci nu se știe ce vânt apucă umbra,
Iar de umbre ne arde nouă,
Când Verdele nostru călcat de rouă...
Vine din când în când și își privește Aproapele ?!

Până la următorul Cuvânt, imi iau privirea în palme și mă apuc de mângâieri,
Poate așa am să înțeleg că sufletul plămădit cu respirări
Capătă un aer de apropiere,
Iar această apropiere poartă un nume -
Binecuvântare...

Bine...
Cuvântare,
Cuvânt are....!