Petruța Niță: perpetuum

Umbra mea îți rătăcește pașii

tăcându-ți mirarea
unde ni s-au odihnit bucuriile orfane
pe când eram copii
într-o îmbrățișare
curgând prin noi cu ploaie și sânge...
O cert și o împac
cu un suspin din amintirea călătorului
ce-a dat târcoale speranței
prin anotimpuri străine
Umbre și pași care pleacă și vin
izbindu-se repetat și cu putere
de pereții tâmplelor noastre obosite
un perpetuum de-a chemarea
într-o poveste uitată...
Ceasul ne-a legănat singurătațile tandre
cu oasele albirii
am numărat vămile absenței dimpreună
în timp ce timpul se odihnește puțin
noi ne îndreptăm spre locul unde grâul
va încolți anafură
plugarii ne vor ara palmele,
iar vrăbiile își vor îngropa setea...