Aurelius Belei: Poezii

Datoria

Am luat pe credit
Iubirea, Doamne,
după ce toți îngerii
ne-au girat,
și sfinții și cerul au cerut
ajutor pentru noi,
uituci și bolnavi
nici unul nu și-a achitat
vreo rată,
toți am fugit
ascunzându-ne datoria
plină mereu
numai
de eternitatea
bunătății
Tale!

Două cuvinte

 

Cândva
prin sufletul meu
am văzut două cuvinte
sărutându-se pe o stradă,
raiul le era aproape
iadul abia se zărea,
din cer ningea cu aripi mari
desprinse dintr-o fereastră
a cuvintelor împlinite
uitată deschisă cred,
lacrimi de aur
îmbrăcau acele
îmbrățișări într-o ireală
fericire de poveste,
clipele atârnau peste timp,
lumea se oprise
pe o singură stradă
și dincolo de
Dumnezeu toate,
dar absolut toate,
cuvintele nenăscute
amuțiseră în fața
acelei iubiri.

Eu cred

Unde se duc
Necuvintele
care tac și nu vor
să se nască ?
Eu cred...
că aici este o altă
luminoasă Taină
a gândurilor
ce le renaște altundeva,
sub un alt curbubeu
al unui alt răsărit
sub pleoapa
unei stele aflată
hât-departe
la marginea sufletelor,
și ele devin,
așa pur și simplu,
prin risipirea de şoaptă
lacrimi de îngeri...
uneori vise...
poeme cu aripi,
alteori chiar,
așa cred,
un alt
început
de Rai.