Petruța Niță: Copil în brațele mele

când mă priveștiși tu și eu atingem Cerul
ne mângâiem pe creștet toate durerile facerii
eu - de prunci care-și iau zborul
tu - de cruci care ne zidesc pașii
suntem două amazoane care-și călăresc destinul
pe cai neîmblânziți
alergăm prin sălbăticia florilor de pâine
aruncând pietre de grâu nedospit
copitele noastre sunt săgeți de foc
peste pământul care cerșește mereu oase
tot mai multe oase
cenușă tămâie și amintiri...
ești singurul liant între cer și pământ
în tine toate păsările își rătăcesc ploile
pescarii din ochii tăi scot soarele
și abia acum înțeleg de ce dunărea
este mereu inundată în lumină
în anii cei mai tineri ți-ai alungat frica din oase
din albastrul verdelui de sub pleoape
ți-ai croit umeri pe care am urcat
mi-am sprijinit și odihnit pasul
tu - știai că este urcușul cel mai greu
eu - nu știam că este cel mai ușor
iar când îți văd un zâmbet rătăcit de câte-un dor nerostit
îmi amintesc că prin oasele tale
trec azi numai dureri care se sting în trecuta copilărie
eu - pruncul de care te țin legată
tu - mama de care nu mă mai satur să te privesc dormind
copil în brațele mele