Daniel Marian: Preconcepte, prerogative,, premoniții

(Teodor Dume – „Eu, Dumnezeu şi lacrimi din colţul ochiului”, Ed. Pim, 2021)

De departe extrem, imprevizibil şi greu măsurabil, odată dezlănţuit, fenomenul elegiac are efecte de percutor ori vârtej cataclismic. Impactul poate fi fatal celor dispuşi să rişte în proximitatea unor asemenea practici.
        Perimetrul consfinţit, poemul de sfredelire a memoriei spiritului, cu o cuprindere obligatorie, precisă: „Eu, Dumnezeu şi lacrimi din colţul ochiului”. Altar al jertfirii şi primirii jertfei!
       Dar ce preţ este pus pe capul poetului, atunci când se îndrăzneşte pe sine, ca fiinţă devenit fapt însuşi, oarecum pe o prelungire a firului demiurgic ce poate deveni astfel perfectibil şi permanent ... „Din inima mea cresc/ şi îmbobocesc trandafiri roşii/ în fiecare dimineaţă îi ud cu lacrimi/ (ce poate fi/ mai curat şi mai pur decât o lacrimă)/ le zâmbesc îi ating pentru/ a-şi împlini culoarea din sângele meu/ şi din când în când/ le spun că/ îi voi dărui lui Dumnezeu/ pentru fiecare iubire din zi/ când îmi închid pleoapele îmi închipui că/ strâng între ele toată durerea aceluia care/ i-a plantat şi totuşi/ dimineaţă de dimineaţă/ ne atingem cu tandreţe de om/ înainte de a face asta/ îmi pun lacrima în căuşul palmei/ şi o rostogolesc dintr-o parte într-alta/ până ce Dumnezeu desparte noaptea din zi” (Gestul care desparte noaptea de zi).
        Teodor Dume se circumscrie unei lumi acerbe, în care sentimentele apasă precum vremea rea pe grumazul impropriu unui astfel de supliciu... „În crescătoria mea de singurătăţi/ am descoperit un intrus/ uneori îmi ciuguleşte din palmă/ apoi mă priveşte tăcut/ ritualul acesta se repetă/ dimineaţa/ la amiază şi seara/ am o poftă nebună să urlu/ dar nu pot/ liniştea sângerează prin mine/ durerea îmi colorează pielea/ în oglinda în care mă privesc/ văd doar umbre/ se zvoneşte că moartea a trecut malul/ de partea cealaltă/ Dumnezeu îmi face cu mâna” (Crescătoria de singurătăţi).
        Metamorfic, ritualul acesta al desprinderii de lumea cu ponoasele ei, continuă pe termen nelimitat, cuprinzând mereu alte şi alte forme rezonante... „Am văruit casa şi gardurile/ am întors oglinzile/ am închis uşile/ am pus cheia sub preş/ am strigat-o pe fiica mea/ în gând şi mai apoi/ pe Dumnezeu/ şi am plecat.../ în urma mea doar/ un strigăt de pasăre” (Un fel de rânduială).
        Dispus strategic pentru obiectualizarea a două entităţi colective piezişe, ale contrariilor firii ce fără aceste disfuncţiuni ar putea fi chiar la locul ei vertical, suflul energetic al poetului decantează vibraţii nediscriminatorii dar undeva tot trebuie să se lămurească, altfel poate rămâne aşa ca un nod al destinaţiilor... „Inima mea e un adăpost/ pentru săraci/ unii vin alţii pleacă/ cei slabi par mulţumiţi/ seară de seară/ îl invită pe Dumnezeu/ la cină/ cei lacomi/ (căutători de iluzii)/ fac naveta/ între două lumi diferite” (Căutătorii de iluzii).
        Între flux şi reflux, viaţa luată la întors ca orice călătorie imperfectă, în mod firesc sufleteşte nu te poate lăsa rece, însă lăsându-te tocmai astfel şi sfărâmat şi scurs, în planul fizic acela care te înghite până la noi ordine/-i ale învierii... „Acolo unde am vrut să ajung/ şi nu am ajuns/ cineva cotrobăie/ sub albastrul decupat/ se vede Dumnezeu aplecat pe o carte/ zadarnic mă prăbuşesc pe genunchi/ şi-l rog/ să-mi spună/ de ce nu mai am timp/ dâra de nisip din trupul meu/ atinge pământul/ nu-i bai/ printre măruntaiele lui/ cerul deschide o rugă/ pentru ziua/ în care/ centrul universului/ va trece prin mine” (Doamne, de ce nu mai am timp).
        În note caracteristice potenţând o manieră autentică, Teodor Dume perseverează conştient, consacrând o lirică de reală amplitudine, cu priză la adepţii de existenţialism catalizat în sonorităţi blânde ori abrupte.