Gheorghe Apetroae: ANIMA MUNDI sau DESPRE UN ADEVĂR

Forţa sufletului nu este de ajuns fără cunoaşterea adevărului, Rene Descartes P.S. XLIX (49)

Pe când simţirea amiezii o sorbi din al secundei pocal
şi cercul i-l rupi, înşiroind-o curată pe frunţile stelare,
ochii ei de vultur: ruguri săgetând primăveri în altare,
hăruiesc vieţile în duhuri ce cresc din fiecare floare...

Pe osia de lut crinii aprinşi în fiorii clipelor se desfloresc,
nefiinţa la trecerea în fiinţă, din genunchi se ridică,
să o săruţi clară-n oglinzi, pe braţe, ca pe o zână s-o porţi:
clipe în ploi de stele, a ismă mirosind, a linişte peregrină...

Ea, pajura în zi, să se întoarcă solară și austră în aripi
în lumina visului tău să zboare la slobozirile vămii în mit
sub nori apoteotici i-ascunsă, în destramări, e-n buiecii,
stăpâna oricărei vieţi, lumină în duhul pământului plâns...

Da. Zorii ruginiţi de lipsa amiezii sunt prăfuiţi cu vrere,
prin fire unduiesc plăceri nebune în ierbi, să le adulmeci,
pe crug să-l irizezi adamic și-n noima ploilor rebele,
cu ochi sub pleoape-n lăcrimaţi de umbre şi de stele...

Clipei îi sorbi simţirea curată și gândul: ambrozie-n pocal,
cuvintele sângerânde-n amiezi le zideşti în temple solare,
pe TOT, în tine şi oriunde dedus, îl hăruiești cu adevăr și mister,
răgazul i-l pipăi hapsin şi i-l scoţi de sub lespezi de cer…

Da. Tu, te înalţi în tulpină de cuget şi-nlăcrimezi senină,
susuri cu sânge-n amiezi pe cântec de izvoare celeste,
curgi înflorită- buchete de raze pe văi buiece-n buiestre,
Tu, anima mundi, trecerea -n clipă, liră stelară divină…!

(Sibiu, 11.09. 1989)