dar de fiecare dată uită
că în el se ascunde și moartea.
Despre mine ce vă pot spune
când deja ați aflat că sunt
martorul orb
preamărind labirinticul drum
al eșecului
SUNT ȘAMANUL ASCET CE-ȘI DUCE LA AMANET
TOATE NOPȚILE ALBE
ȘI CEL CARE-AȘEAZĂ TABLOURI SENINE PRIN
GRĂDINILE SPAIMEI.
Zilnic întruparea nimicului îmi scîncește la ușă
zilnic mângîi un trecut dolofan
supraponderal și apatic
și ca nimeni altul recunosc
degringolada și treptele răbdării
clipele amorțite-n regret
aerul tremurat din mijlocul rugăciunii.
TOȚI VOR SĂ LE GHICESC VIITORUL
DAR DE FIECARE DATĂ UITĂ
CĂ ÎN EL SE ASCUNDE ȘI MOARTEA.
Un comentariu:
ȘAMANUL, autor: Daniel CORBU
Comentariu la poem: Gheorghe APETROAE, Sibiu
Toți cred într-un miracol al tămăduirii, dar nu conștientizează perathosul în ființare, chiar și în cea literară, imposibilul transcenderii limitei pitagoreice și atunci apelează la un șaman al des- finirii, aici în speță poetică, un șaman fiind cel din poem, Daniel CORBU, cel identificat în verrsurile sale „De-un timp toţi vor să le ghicesc viitorul/dar de fiecare dată uită/că în el se ascunde și moartea.” Șamanul suferă de conștiința sinelui și de sensul ireversibilității condiției existențiale naturale, încât își poate expune singur finitudinea stărilor sale și în lumea dedincolo, o lume plenară, care aparține și celor mulți și inițiatului- șamanului, în versurile:„Despre mine ce vă pot spune/când deja ați aflat că sunt/martorul orb/preamărind labirinticul drum/al eșecului”. Și, totuși, șamanul este conștient de rolul pozitiv și de travaliul unui sine ascetic din sinele ființării în contracărarea stărilor malefice personale și ale clienților săi, unii chiar omologi, stări pe care le proiectează dezinvolt în oglinda armoniilor imaginative, spre a căpăta valențe cosmice replicative și compensatoare, în versurile: „sunt șamanul ascet ce-și duce la amanet/ toate nopțile albe/ și cel care-așează tablouri senine prin/ grădinile spaimei.”
El conștiientizează rodul trecutului său dar în trecere, îl transcende și îl transfigurează nihilistic în versurile: „ Zilnic întruparea nimicului îmi scîncește la ușă/ zilnic mângîi un trecut dolofan/ supraponderal și apatic”.
De aici, poetul transgresează cotidianul, urcând treptele cele mai înalte ale rugii șamanice, spre a realiza prin el contactul celor interesați de ruga sa cu lumea de dincolo, identificând magia benefică a misticului și alungând interogațiile sale, ale altora, prin exerciții de extaz și prin ritualuri- terapii, în versurile: „ și ca nimeni altul recunosc/ degringolada și treptele răbdării/ clipele amorțite-n regret/ aerul tremurat din mijlocul rugăciunii”. Un poem apollinic, construit în planul al doilea al cunoasterii, în care Daniel CORBU exprimă facil sensurile ontonome și află soluția în transcendere, cum că în acel viitor se ascunde finitudinea, în versurile: Toți vor să le ghicesc viitorul/ dar de fiecare dată uită/ că în el se ascunde și moartea”. Deosebit! Felicitări!! Gheorghe APETROAE, Sibiu
Trimiteți un comentariu