Constantin Stamate: Buboșii

O nevăzută mână-ți întind, ucigătoare!

Privirea lor filtrează veninul negricios

Din ochii unei javre bătute în soare

Scăldate, ca într-o pâlnie cu rugină.

Buboșii, cu ochii închiși în verzi inele,

Cu degetele frânte, crispate pe femur,

Cu scăfârlia plină de aspre coji de piele

Ca florile de lepră pe câte-un antic corp

Li-s oasele-altoite pe neagra osatură

A unor mari fotolii, iar picioarele sub ei,

De dimineață până în seară, nu se-ndură

Să lase bara ce le slujește drept proptea.

Acești morți, cu jilțu-mpletiți de-o veșnicie

Simt cum le crapă pielea la soare, ba alteori,

Privind pe geam zăpada murdară, cenușie,

Sunt scuturați nedrept de dureroșii fiori,

Dar ce plăcut e jilțul, când fundul lui de lemn

Cedează pe la colțuri, sub șalele osoase

Al vechilor sori, suflete aprinse, iar sub văpaie

În spicele acelea, cândva mustind a rod.

La-ntoarcere, cu pumni-n mânecile murdare,

Se-așază, blestemându-i pe cei ce i-au trezit

Căci nimic nu e normal, iar ei, triștii de ei

Se saltă sub bărbie, turbând necontenit.

Zăcând așa, cu gura aproape de genunchi,

Cu degetele-nfipte sub fundul negrului jilț

Ei zic câte-o romanță pe-nchipuite clape,

Iar capul li se-nvârte-ntr-un vals amețitor.

Nu-i puneți să se scoale, căci ar fi o mare dramă,

Iar ca mâțele lovite, țâșnesc c-un mieunat.

Ai zice omoplații că-ncet li se destramă,

Nădragii li se umflă-n șale, și dintr-odată

Le-auzi cum capul pleșuv li se izbește

De zidurile negre, grele, când trec moi

Prin coridor, și-ai crede că-un ochi de lup lucește

În fiecare nastur al hainei lor pândind.

Când somnul grav le-nchide pleoapele, și visează

Lăsându-și capul moale pe-al jilțului pios braț,

Legănându-se-n ele culcați, se văd zburdând

Ca niște libelule pe-un șir de trandafiriri.

Iar nimic nu-i mai frumos, mai drept şi mai corect

Ca lumea ce-o visează, vii ei fiind

Călătorind departe, stând în același loc

Un leagăn pentru ei, un cimitir plin, săturat.