Teodora Pascale: Acvariul

Un uriaș acvariu e astăzi lumea noastră -
Lăsăm, vremelnic, dâre în apa lui albastră,
Urmând a ne petrece o viață de plevușcă,
Prinși în pereți de sticlă - o nevăzută cușcă.

Din când în când o mână, de sus, ne-aruncă hrană -
Ne repezim s-o prindem, dar este o capcană,
Căci va veni scadența și totul se plătește
Iar noi ne vom supune, tăcuți, precum un pește.
Uzăm puține simțuri, nu știm a fi empatici,
Trăim doar pentru sine și asistăm, apatici,
Cum se consumă drame, ce-i drept, la depărtare:
Vedem rechini ce-atacă, țintit ori la-ntâmplare,
Știind că nu e nimeni dispus să îi acuze,
Jeleuri translucide, perfidele meduze,
Pisicile de mare, cu otrăvite ace,
Balene ucigașe - ce luptă pentru pace.
Când, la un semn, Stăpânul o pauză permite
Apar, ca prin minune, sirenele vrăjite,
Pești curcubeu și claun, căluți, dragoni de mare,
Corali, asteroide și totul e-ncântare
Doar până când decide, spre a-și atinge ținta,
Prinzând în mâini Acvariul, să scuture incinta.

În zona interzisă, înconjurat de ape,
Determinat dar singur, Rebelul vrea să scape -
Se-avântă și înoată prin pâcla-ntunecată,
Izbindu-se de sticlă, o dată, înc-o dată…