Daniel Corbu: Decalogul poetului

Dintotdeauna m-a obsedat imaginea zeilor care coboară şi a oamenilor care se înalţă. Şi dintotdeauna nici o admiraţie n-a întrecut ceea ce numesc aristocraţie spirituală, mult deasupra şi total deosebită de banala aristocraţie telurică ce-şi pune în faţă nobleţea sângelui şi a titlului.
Consider că poetul adevărat face parte din această aristocraţie, autentica lui creaţie şi harul divin conferă nobleţe reprezentantului „a ceea ce este mai bun în orgoliul uman”, cum ar spune Baudelaire.
De vreun secol încoace avangardismele, integralismele, tehnicile postmoderniste ale discontinuităţii şi pluralismului, limbajele experimentale au complicat totul. Şi mai ales Pozitivismul, devenit în ideologiile globaliste adevărată religie. Fără îndoială, poetul a decăzut din rolul de sacerdot al cetăţii, de apostol al umanismului, însă poezia, îmi place să cred, tinde să revină la simplitatea ei presocratică. Încerc să-mi închipui câtă linişte olimpiană avea poetul de acum cîteva mii de ani care nu trebuia decât să numească. O numire cum ar fi „copac pasăre spumă de mare” te trimitea, fără nici un fel de paşapoarte vizate, într-o stare poetică! Şi de câtă preţuire se bucura!
De aceea, voi formula, în continuare, în varianta scurtă, zece principii comportamentale pentru poetul zilelor noastre, un DECALOG pe care poetul adevărat,chiar dacă este locuitor al unei libertăţi care-l personalizează, să-l aibă oricând în vedere:
1. întoarcerea la magie şi la misterul fiinţei;
2. respectarea inspiraţiei şi a stărilor poetice în desăvârşirea lor;
3. conferirea forţei mantrice oricărui text liric;
4. elitismul/ înălţarea cititorului la ezoterismul poeziei şi refuzul coborârii la înţelegerea vulgului, populismul fiind o ridicolă şi impardonabilă decădere;
5. demnitatea expresiei artistice şi originalitatea cu orice preţ;
6. cultivarea misterului și punerea în acord cu spectacolul ființial;
7.depărtarea de cotidian cu ajutorul viziunilor și a metaforei regale, menţinerea poeziei în metafizic;
8. așezarea poeziei dincolo de biografismul limitat și egocentric;
9.aristocratizarea poeziei prin îndepărtarea ei de mizeriile actualităţii,de prozaic, de limbajul pornografic (cuvintele care nu se spun în biserică, nu se scriu nici în poezie!);
10. menţinerea prestanţei sociale a poetului, înlăturarea vanităţilor vedetismului, salvarea vechii imagini, cea a artistului ca ,,aşchie de dumnezeire", cum spunea Leonardo Da Vinci.
Devine tot mai clar faptul că doar de sine depinde statutul poetului în social. El şi nimeni altcineva trebuie să recapete demnitatea pierdută prin desele marginalizări, poetul să redevină astfel un cavaler al spiritului „ni peur ni reproche”, care-şi asumă culpa metafizică, aşa cum ar spune Jaspers, şi să conştientizeze faptul că „libertatea poeziei nu constă în aceea că poţi scrie fleacuri, ci în a nu-ţi stânjeni harul cu pretenţii arbitrare şi în a scrie ce îţi stă la inimă. În acest lucru constă libertatea ca fiecare să scrie ceea ce îi cere propria sa natură». Adică libertatea de a fi el însuşi, de a urma fără cariaţii ceea ce i s-a dat prin destin.
Daniel CORBU
(Din SOLILOCVII despre artă şi spectacolul lumilor)