Ina Dumitrescu: Voci îngroșate

Scriu strâmb, mâna îmi tremură, gândul mi-e tulbure și ochii îmi plâng, e vară și totuși e frig și buzele vânăt mă murmură.
Ochii mei privesc neclar către cer, senin înc-o zi cu dor implorând, nedorind ce-i al tău dar nicicând să mă vând... vreau doar glasul meu să mai cânte un ler.
Mâna mea ce cu drag ți-a pictat trăsăturile aspre și-adânci și-ntristate, te mângâie cu țipăt în nopți fără șoapte și se frânge în urlet de voci îngropate.
Gura mea pârguită ce culoarea își vrea, s-a uscat pustiită de lungă tăcere, nici o șoaptă printre buze nu cerne, nici suspin nu mai curge prin ea .
Rătăcesc printre gânduri, avalanșe de nori, ca o carte deschisă, răsfoită de vânt, într-un sens cu gramaj foarte clar definit, doar sperând la o zi fără lacrimi în zori...