Sunt un copil al toamnei ce-și caută norocul
În frunze- ngălbenite și-n scoarță de copac.
Mi-am rătăcit zidirea și nu-mi mai aflu locul,
În stol de călătoare spre seară mă prefac.
Deși în toamne calde mi-am primenit venirea
Și m-am culcat cu gândul în candide culori,
Știu care mi-a fost ceasul și care e menirea,
Din primul mugur sacru ieșit în aspri zori.
Sunt fiica toamnei de aramă și mă găsești în frunze,
Mi-au ruginit prin vremi ochii de rece ploaie,
Deși -au plecat cocorii, tot caut buburuze
Și timpul de pe urmă copacul mi-l îndoaie.
Când frunza veștejită din suflet se usucă
Și pe cărări de gânduri se-ntorc albe zăpezi,
Eu știu că voi purta desagi cu ani de ducă,
Rugându-mi anotimpul să-mi stea pe la amiezi.
Vântoasele din zare vor răscoli chemarea
Și frunze-n lacrimi grele vor îmbrăca pământul,
Voi fi acolo dezgolind cu vis de dor cărarea,
Strângând la piept ploi umede, furtunile și vântul.
N-am să mă plâng nicicum în toamna care vine,
Voi fi culoarea arămie din trei livezi curate.
Voi fi pădurea singură cântând o doină-n mine,
Presând frunze uscate de timp în nouă carte .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu