Nicolae Petrescu Redi: Poezii

 TOAMNĂ

Cad frunze de jar
în irisul meu,

pașii mă poartă
pe urme de zeu.

Jarul se stinge ,
blestem cenușa,
zeul aude,
mi-aruncă mănușa.

Dor mi-e de Eva,
aștept la portiță,
vântul aduce
doar frunza de viță.

Fum pare visul
în neguri de toamnă...

Unde sunt, Doamne,
undeești,
doamnă?

BUNICI UITAȚI

Cu lacrimi se luptă

departe de noi,

toiagul nu-i plută

în anii șuvoi.

Cândva, ei vegheau

în zile și nopți,

iubind se credeau

părinți de nepoți.

Iarna le trece

prin inimi fiori,

gheața-i oglindă

a negrilor nori,

semnul tristeții,

ca plumbul apasă,

casa e goală,

dar nu-i loc de masă.

Se-nchină la cerul

cu răni de icoane,

se tem de înghețul

sub grele obloane.

La ușa lor veche,

doar soarta mai bate –

când iar crește taxa

de singurătate.

CRIŞAN, OPINCA ȘI NOJICA

Credeam că lancea pusă
în roata cea de
grof
răstoarnă şi caleaşca,
şi vechiul nostru of.

Speram la altă cale
când mi s-a rupt
opinca,
speram la altă moarte
când nu s-a rupt nojica.

Pe Horia şi Cloşca
din cer, eu îi
privesc –

și roata frânge raza,
și corbii se rotesc!

Ce triști îs trădătorii,
toți galbenii primiţi
un clinchet n-au de salbă,
din dangăt îs veniți ...

Istoria de mâine
grăi-va încruntată
cum ei ne-au tras pe sfoară,
cum ei au tras pe roată.

Și dacă-n lunga
noapte
cădea-vom în uitare,
să ne legați opinca
de-un răsărit de soare.

Pe urme-nrourate,
găsi-veți apă vie
în oale și ulcele,

pe bolta sinilie -
trei călăuze stele.

DASCĂLUL

Din raza mea trecută

prin roua ta,

copile,

ieșea un curcubeu.

Te luminam cu

torța-mi,

glumeau ades elevii,

zicând că-s Prometeu.

Când Kronos încetat-a

să-mi fie aliat,

cercând să-mi stingă focul,

pe Hades l-a chemat.

Plecat-am...

Tăcut și trist, plecat-am ,

aflat-am și eu, mamă,

tăcerea nu-i de aur,

tăcerea-i de aramă!

Veni-vor amintiri

s-adie-un vechi drapel,

suflând în colb, vor face

din clopot, clopoțel...

Mi-e dor de plugu-albastru,

de-nvățăcei mi-e dor,

oftez, dar și cenușa-mi

e bună pe ogor.

Sunt Prometeul vostru,

de noapte-nlănțuit,

un foc de lumânare

îmi pâlpâie prin mit.

STRĂINUL, CIUTA ȘI ZÂNA PĂDURII

Din arc plecînd nebună
prin codrul înverzit,
de fapta-i necreștină,
săgeata s-a-nroșit.

Părea o zburătoare
cearipe nu are,
un colțprelung de lup,
ajunsînfragedtrup.

Izvoarele umplură,
izvoarele secară
doi ochi de căprioară.

-Regreți vînatul,
parcă,
voinice „vînător”,
o lacrimă te-ncearcă...
amurgurile dor?

- Mărturisescu-ți, zână,
parcă-s căzut în hău,
privindînochiiciutei,
zărit-am un om rău.

Aldată, recunosc,
în rana care plînge,
vedeam un prînz
bogat,
din lacrimă și sînge
ieșea un roz ciudat

Cercam să scap de foame
cu sete de păcat,
nu bănuiam că-n iriși
încape-un cer surpat...

Dar ce minune văd!
Săgeata-nfiptă-n ciută,
atinsă de-a ta mînă,
îndată se preschimbă
într-o baghetă, zână!

Și ciuta se trezește,
vrăjită e vederea
de-al razelor blond cor,
urechea se
privește
însusur de izvor,
pădureaiarfoșnește!...

Începsă cat ecoul
prinirișiiceiblînzi.

Văd urme de iertare,
văd semne
de-ntrebare...
și parcă-un sfat aud:

„E bine ca baghetei
să-i ții, străine,
hangul.

În locul ei, acuma,
putea fi bumerangul.”