(recenzie: Față în față cu mine, de Teodor Dume. Editura Pim/Iași)
„Într-o viață de om singura datorie pe care o lași pe pământ este adevărul” susține Teodor
Dume, autorul volumului de poezie „Față în față cu mine”, apărut în 2018, la Editura „Pim” din
Iași, un volum reflexiv, cu o încărcătură din artileria grea a cuvântului.
Un scriitor prolific, artizan al cuvântului, Teodor Dume creează un poem de factură
postmodernă, cu puternice valențe filosofice, bazate pe o vastă experiență de viață și scriitură,
surprinzând de fiecare dată cu mesajul transmis, cu emoția produsă, rod al unei munci sisifice în
slujba Frumosului.
Împătimit de viață și trăire, poetul Teodor Dume pornește în călătoria lirică prin
redescoperirea sinelui („azi stau față în față cu mine / pentru a-mi putea da seama / cât sunt
adevăr / cât minciună și / cât sunt eu / ceea ce înseamnă / că fac parte din lumea / lucrurilor ce
încă respiră // azi voi învăța cât / să dau vieții / cât morții și cât să / las lui Dumnezeu” – Față în
față cu mine) acel prim pas în descoperire și cunoaștere a „tainelor” (L. Blaga) ce ni se dezvăluie
ochilor minții.
După acea „înfățișare” a poetului cu sinele, conștientizarea eului creator este pregnant, o
apariție rară, spectaculoasă în arealul poeziei românești contemporane: „în lăuntrul meu e o
pădure de mesteceni / o mare de alb pe care / nimeni nu o revendică / dimineața / aud răsăritul /
spunând rugăciunea zilei / la amiază / soarele lăcrimează tăcut / e multă durere în ruga luminii /
undeva între umbrele de mesteceni / sunt eu / un suflet / cu bilet doar dus / înspre seară / umbrele
se subțiază subit și / mestecenii se culcă în beznă / atât de trist / îmi aduc aminte de cei care / nu
mai sunt... / / prăbușirea în moarte / e singurul sens al existenței // și mâine va fi o altă zi”
(Pădurea de alb).
Deloc ales întâmplător, mesteacănul simbolizează axa lumii, stâlpul cosmic, arborele
sacru, dar și înțelepciunea, o calitate excepțională de care beneficiază autorul acestui volum (cât
și al multor aforisme), aflat într-o perioadă frumoasă a vieții (pe care el o întrevede
premergătoare înserării).
Suflet tânăr, ancorat în realitatea scriiturii, poartă în sine tristețea geniului neînțeles,
trăitor într-o lume absurdă și incapabilă de iubirea frumosului („umblă ura ca în ceasul sfârșitului
/ și crește ca un aluat / nu-i bai / zic / faceți-o pietre și / aruncați cu ele în mine / nu vă sfiiți / e
bine să răbufniți ca / durerea din rana ascunsă sub piele / în cele din urmă vin consecințele / cu
scâncetul abia perceptibil / o să constatați că / eu nu exist pentru voi / și nici voi nu existați / în
ochii deschiși ai lumii // și ce altă durere mai mare / să nu poți să-i privești în ochi pe cei vii...” –
Undeva, prin voi, prieteni...), purtând ca pe-o povară dorința de recunoaștere a valorii umane, dar
și pe cea de scriitor: „țipă până la cer / să ți se recunoască / existența / rostește un cuvânt / doar
unul / unul singur / și scoate din el / toată vlaga / dar strigă / între tine și el / e Dumnezeu / mai
inofensiv / ca o lacrimă” (Îndemn).
Puterea creatoare, forța motrice a celui ce creează și dăruiește imaginea frumosului
filtrată prin ochii sufletului său, este una de dimensiuni cosmice, și pe care o vede drept „nimic
nu se pierde / nimic nu se câștigă / totul se transformă”, un adevăr: „Eu, puterea din pământ, aer
și foc” („trist... / mormintele / cresc flori pentru nunți / zborul / curăță înaltul de cartușe / focul /
trage soarele de urechi până plânge / eu dau fuga într-o clipă / pentru o altă naștere // pământ /
aer / și foc // ...puterea din toate / sunt eu”).
Într-o viață de trăiri și ființare, rugăciunea este piatră de temelie („azi n-am să vorbesc /
despre mine / palmele îmi transpiră / genunchii îmi sunt / îndoiți / la jumătate de gând // cred că
m-a atins o tristețe / văd cerul curbat peste mine / ca o umbră îngăduitoare / îmi desfac palmele /
și mă aplec / în rugăciune” – Nedumerire) pentru aspirația și înălțarea spre albastru („dar înainte
de toate / mă voi sprijini de cer / și-l voi ruga / să-mi împrumute / puțin albastru / pe care îl voi
cicatriza / în palmă / ca pe un val / unde vor ancora corăbiile // sufletul meu o să fluture pe
catarg” – Când o fi să plec).
În afară de actul creației, sufletul poetului este invadat și de cotidian, de bucuriile și
durerile tipic omenești, în centrul cărora imaginea părinților săi este predominantă („din când în
când părinți ai mei / spălați ulciorul / umpleți-l cu apă de fântână / lăsați lumina curgă precum
dorul / cu iubiri și descântat de apă lină / ... / tristețea din grădini seva schimba / în sărbătoare /
și-n casa noastră cu dragi părinți / străluminată pâinea rumenă rotundă / vă așteaptă prieteni să
veniți” – Lăsați lumina să curgă) evocarea acestora fiind făcută cu drag („Am presărat soarele /
pe rana-ți deschisă, tată, / într-o rugă de seară / și-n limpezimea ochiului tău / mi-am oglindit fața
/ pentru a defini istoria / dinspre suflet / mirosul din țeava de pușcă / urca într-un fel de rostire /
blestemată / și strig, strig / alungându-mi teama // ... se face liniște / și sub semnul înțelepciunii /
șoptesc: iubire / pace și soare” – Rugă de seară) dar și cu o nespusă durere, aceea firească a
pierderii lor („în lumea lui cu îngeri și ierni / e multă liniște / nu-i pasă de griji / fumează iarbă
neagră / și joacă barbut / uneori table / pe o pânză de păianjen / crescută din oasele bunicului... /
plouă nu plouă / nu-i pasă / trage din iarbă / liniștit / ridică pleoapa să ia puțin aer / se uită spre
pământ / să audă / atingerea pașilor mei” – Încă o iarnă fără tata).
Poet solar, al luminii, cu rădăcini bine înfipte în iubire, Teodor Dume readuce pe pânza
scriiturii sale amintiri din copilărie („m-am cățărat pe umerii umbrei / să pot privi depărtarea /
până dincolo de orizont / soarele tăcea / în palmele mele ridate de întrebări / ... / așteptând
soarele să refuze plecarea / cerul mă umplea de credință / știa că nu vreau să pun / nicio întrebare
despre numele meu / până nu-mi amintesc / cine sunt... / sigur că nimeni nu-și aduce aminte / știu
doar că uneori / mă ascund în copilul de ieri // prin fața de acum umblă anii / ... / privesc cerul /
sorbit de lumină / tac și aștept / până se dizolvă umbra / să pot pleca pe urmele / copilului din
mine // văd în spatele liniștii o lumină / Dumnezeu se ceartă cu un înger...” – Copilul de ieri) dar
pictează și imaginea iubirii – văzută ca suferință („spun iubire spun senzație / suferi nebunește” –
Când spun iubire spun suferință) dar și ca al cincilea anotimp („simt zbateri confuze / de care
vreau să scap / se conturează probabil un / al cincilea anotimp / și nu vreau / nu vreau culoarea
din el” – Probabil un al cincilea anotimp).
Din lumea sa interioară nu putea lipsi însă Adrian Păunescu pentru care scrie o „dedicație
expresă lui Adrian Păunescu, la solicitarea domniei sale, pe foaia din manuscris, după ce i s-a
interzis Cenaclul Flacăa. La Felix, după o îmbrățișare prietenească, mi-a zis: Tinere, sunt o iluzie
pe pământ. Copacul acesta sunt EU. Îți mulțumesc pentru asta”: „cu simțurile descătușate / spre
cer / suie copacul din mine / cineva dă să-l scrijelească / se-ntunecă-n jur / agățat de o lumină /
vreau să rostesc: viață / cuvintele ard / și flacăra mută / se stinge în semn de iertare / din căușul
palmelor mele / răstorn cenușa / peste mormintele altor / păduri” (Copacul din mine).
Aflat „Față în față cu mine”, poetul se autoexilează într-o dedublare („depărtarea nu e
decât o linie / care ne desparte de noi // sub cer lumina / sculptează în umbre / singurul lucru care
contează / când vrei să mergi înainte // în tabloul cu două fețe / sunt eu / descifrez tainele liniei
din palmă” – Depărtarea) pentru propria descoperire, introspecția ducând către acel „Nosce te
ipsum!”
Poet ce se desfășoară în arealul simbolistic al postmodernismului poetic, Teodor Dume
este inebranlabil în scriitura sa, iar simbolurile sunt diverse, tinzând către înălțarea în lumina
creației: clopotul (cel care anunță atât bucuria, cât și sfârșitul, dar care are rolul de a anunța
primejdia, dar și de a sparge norii în caz de furtună – „sub clopotul inimii”), ochiul (spiritul și
iluminarea, cunoașterea, inteligența, înțelegerea, conștientizarea – „ochiul hrănit dimineața / își
spune cuvântul”), zmeul (înălțare, bucurie, joc – „umblă sub cer / ca un zbor surd”), umbra (ceea
ce se opune luminii, dar și imaginea lucrurilor efemere, ireale și schimbătoare), fluturele albastru
(frumusețea, efemeritatea, înălțarea), lacrima (simbol al durerii și al mijlocirii) oglinda
(înțelepciune, gnosis, autocunoaștere, imaginație, gândire, amintiri subconștiente, contemplație
spirituală).
Autorul însuși spunea că „ochiul, un ciob din oglinda sufletului”, iar volumul de față este
un exercițiu de a privi în oglindă, de a fi reflectată imaginea proprie prin sita sufletului celui care
citește...
Privește în oglinda-ți, cititorule! Stai „față în față” cu tine! Vei descoperi Lumina!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu