Vasile Ionac: Revărsarte

Dac-ar fi ca toamna să se-nnece
în crâșmele ce dau de adăpat,
poate ploaia, azi mereu mai rece,
n-ar dansa cu felinarul spart.
și n-ar mai fi suișuri ce coboară
și nici jilave stări de așternut
iar cu lăuza, azi și domnișoară,
aș pune de-o iubire cu-nceput
și tu, aceasta, care ești departe,
ai lua un tren să-l urci în avion
și ai sosi aicea pe-nserate
precum tușitul vremii-n telefon.
dar toamna e haină și stăpână
pe tot ce e, dar mai ales pe nu-i,
căci nicio fofoloancă nu-i bătrână
când simte răscularea unui cui.
ce bună e beția când e-n floare
iar vinul este mult și nu-i oțet;
nici în depărtare nu mă doare
când ruda apropiată e un leț.
du-te toamnă și prin altă parte,
mai lasă-mi o viață de beții
și-apoi, când voi trăi pe săturate,
numai de te chem p-aici să vii.