Itoafă Adrian George: Poezii

Căsătorit cu toamna cea trecută

căsătorit cu toamna cea trecută
pe coridorul degetelor stângi
creșteau felinele pe mandoline
și-apoi răsună stropi de struguri
în pahare chioare
beat n-am știut să cânt
la ziua împiedicată
și alte săptămâni treceau trunchiate
un trubadur ascuns prin coarde
îmi plânge în batistă
și mă apucă toamna rătăcită
coboră-n frunze fără de habar
legată strâns cu șnururi de araci
pe degete îi cresc ciorchini
și curge vin de rămas bun

Te vopseam cu buzele pe buze și cireșe

am recondiționat un scaun
era scaunul pe care tu stăteai
și te vopseam cu buzele pe buze și cireșe
ne îmbrățișam necopți pe mere pârguite
și scaunul scrâșnea din dinți pe tot spătarul
veneeai pe brațele cuierelor plecate
pe hol parfum lăsat în jurul tău
iar eu prea beat și împiedicat mă satur...
adorm pe mușchi crescuți la ceasul nopții
în timp ce mă-nveleai cu trena lungă
mai stai puțin să-mi fie somnul lin

Cărări

Două cărări
ocolind un pom fructifer,
și mere prăvălindu-se-n ele,
amestecându-le
precum zarurile aruncate,
suprapuse pe unghiului optuz,
ce răsare din umbre,
se întâlnesc fermentate,
amețite, împleticite
și eu, urc spaima-n copac
căutând veverița
ce-și pierde aluna pe urmă.
Prea confuz cum de-s vesel,
ori fructele m-au îmbujorat,
merg spre casă pe mai multe cărări,
amețite ca mine.

Scara

Oglinda, medalionul
și o sticlă cu tequila
însoțesc gândurile
pe scara proptită-n mulțimea
ce înoată prin trupuri străine
De-aș urca doar o treaptă
ar fi nemaipomenit,
fiecare treaptă
are 25 de ani,
practic sunt patru trepte.
Inimaginabil, număr
și aflu că am ajuns
la treapta doi, 50 de ani.
Un rău de înălțime
mă împinge,
vrând să sfârșesc,
noroc cu soția prezentă
pe același nivel,
mă ține de mână,
echilibrându-mă.
Hai că se poate,
ți-au înverzit pe brațe liane!
...simt că urcăm împreună.

Chipuri albe, confuze

Secundele latră
trezind clopote ghemuite,
așezate la înălțimea capelei
ce bat îndoliate trupuri,
un fum de țigară miroase a tămâie,
se pierde-n distanțe neclare,
pietrele imprimă tălpile goale,
numerotându-le,
iar toaca ieșită din gratii
acoperă chipuri albe, confuze.
Trag jos trupul mușcat de viscolul
ce sare pe mine,
arunc codrul de pâine uscat,
și scap nemâncat,
adunat laolaltă cu restul,
după gratii,
stau chipuri albe, confuze.

Pe tălpi de iarbă secerate

Foc ce mistuie cămpul,

împrăștiind petale ucise

în lacrimi nestinse

la hotarul vântului,

fac să apară nori de noroi

incitând buzele arse

și fluturi albi împodobesc

azurul ochilor tăi.

Pe tălpi de iarbă secerate,

atinse de lama cosașului

mă așez, și-n tupuri necoapte,

atingând roadele nevăzute,

în ochii tăi, doar eu,

acoperit de regrete.