Veronica Pavel Lerner: Alfabetul

 poezie                   

câte litere are alfabetul
a ȋntrebat copilul

multe
a răspuns bătrânul

oamenii recită
zi de zi alfabetul
ȋn cuvinte

ce se ȋntâmplă
când ei termină alfabetul
a continuat copilul

rămân cuvintele
ȋn care oamenii au trăit
a răspuns bătrânul

dar și ele se termină

s-a tânguit copilul

când cuvintele se răresc
oamenii ȋnchid ochii
și tac

fiecare
ȋn propriul alfabet...

Daniel Corbu:Evanghelia apocrifă (de uz personal)

Nu ştiu cui va folosi cântecul ăsta
bătrân şi virgin
aceste versete cu zornet pământesc
sărutate de cenuşa atâtor trecute disperări.
Dar cum orice sunet roade din clopot
tot aşa întrebările din inima celui singur
până se topeşte încet
şi pe când borţoasa absenţă pe nesimţite naşte
o nouă absenţă la fel de perversă
mi-i dat să rămân cu strigătul întreg şi neauzit
Doamne
am vizitat site-ul cu tine pe Internet
facerea Lumii şi facerea Edenului a şasea zi
ce interesant primul om şi prima lui umbră
sodomele şi gomorele
jertfirea mielului sfânt
primii zimţi ai conştiinţei de sine a lumii
micile şi marile teofanii exodul proorocilor
har şi metanoia pe podelele templelor tale.
Am vizitat site-ul cu tine Doamne
dar nici un răspuns la vechile-ntrebări
e-atâta noapte în noi şi-atâta lumină în
paraclise!

Cu mâinile întinse spre tine Doamne
doar ca să mă-ntâlnesc şi
să-mi pipăi sinele ca pe-un sâmbure
de migdală.
La ce bun să mai scriem un cântec pentru
desăvârşirea fiinţei, puah!

Nu pot să nu le spun:
Don Cevedo Dimitri şi Don Alvaro
laptopul se poartă cu grijă ca gloria
ca iubirea de sine
şi cu mai multă demnitate se înaintează-n
deşert!
Dar (dacă am eludat martorii)
ce căutaţi voi pe scările viscerale
ale acestui poem ca un înfricoşător sanatoriu
aşteptând menuetul?
Acum pot să întreb:
ce să fac Doamne cu mitologia lui Homer
cu esenienii religia budistă sau cu aramiştii
zenonoiştii robobostiştii şi ale lui Zamolxe credinţe
cu argonauţii desăvârşirii
ce să fac Doamne?

Nu simţi cum nimicul ăsta din noi se-agită
şi gâfâie până la orgasm
iar paradisurile scrâşnesc iluzorii
în timp ce salutăm prima naştere din nimic?
Ce zici Don Alvaro?
Ce zic, ce zic?! Lasă eternul dacă
pâinea-i pe masă
şi o karma visează la tine
(toţi cei care conservă istorii o sfârşesc prost)
lasă-te scufundat în heleşteul uitării
decât foaia plină de litere
mai bine o plajă goală legată strâns
de ombilicul mării
undeva în Dobrogea sau California
la Miami sau Taramira

*
* *

Altădată liniile din palmă încropeau un destin
Dar eu de-atâta timp nu mai aştept pe nimeni
din pustiu
nici un prooroc care să facă ceva cu
groapa asta îngustă din mine.

Doamne numai tu poţi veni
dinspre stele înspre alge
dinspre ceruri spre noroi
să iei aminte la robul tău cel înveşmântat
în carcasa de pământ dospit
cu acelaşi gust al lepădării de sine în gură
rătăcitor prin sălile de aşteptare ale istoriei
printre matroane seminarişti cu gulere scrobite
poeţi nesinucişi la timp perorând despre vid
şi nesupunere
călugări budişti mirosind a pizza hut
şi-a creveţi prăjiţi în ulei de măslin
târfuliţe râvnind sexul elicoidal al argonauţilor
chiar acum o sfântă fără nume cade din
Sfânta Scriptură direct în acest poem
despre mine
în care întunericul vine la oră fixă
dar Apocalipsa mai întârzie cu o mie de ani.

*
* *

Oare a face lumea nu e mai puţin decât a o înţelege?
Aşa începe apocalipsa de fiecare zi:
cei şapte îngeri vestitori îşi aruncă trâmbiţele în râu
nu le auzi respiraţia nu vezi decât
cerul orb agitându-se
faptele apostolilor plutesc pe ape într-o ediţie
revăzută şi adăugită
Dumnezeu e mort - spune Nietzsche
e doar obosit - spun eu - şi câteodată amnezic.
Don Cevedo zice:
La început a fost marele Cuvânt
care s-a fărâmiţat în mii şi mii
de cuvinte pipernicite şi purtătoare de pagubă.
Şi aşa cum nu există dragoste fără milă
cine gustă azi din azima cerului
îşi are privirea surpată de lacrimi.
Dacă sunt cel ce nu sunt
pot să ating virginalele aurore
cu un fir de tămâie în mâna dreaptă
şi să întreb pe unde umblă arpentorul destinului
deşi Don Alvaro îmi arată Sfântul Cvartet din
învechitele cărţi:
Înţelepciunea Iubirea Speranţa şi Credinţa
iară eu:
pulvis et umbra sumus
cinis et umbra...
nihil homini certum est!
O, lady, lady, prestidigitaţia ta îmi întrece visarea
şi pământeasca singurătate acum e linişte
în pântecul tău
iar unii şoptesc sfânta fecioară schimbă Palmolive cu
Elsève pentru fericirea părului personal
sfânta fecioară înalţă zmeiele tremurătoarei credinţe
în rochii chimono şi coafură Iulius Fuch
toţi stau în aşteptare până înfloresc
porţile împărăteşti
iar eu din nou spun:
trece totul în contul meu Doamne
cine ştie dacă vei deschide această singurătate
ca o cutie neagră ticsită de rugă
(oare a face lumea nu e mai puţin decât
a o înţelege?)
lasă-mă cu acelaşi gust al lepădării de sine
în gură
şi pe cât am aşteptat încă mai aştept să cazi
din carul mare între spinii întrebărilor mele
sau din ursa mică sub formă de pulbere
pe creştet aici în dormitorul comun al
acestei lumi
unde probăm ritualul sălbatic de îmblânzire a spaimei
şi catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va să vină.
Pe urmă franjurii liniştii
pe urmă Atoatestăpânitorul Nimic. 

Daniel CORBU

Ileana Popescu Bâldea:Scrisoare din partea cealaltă a lumii VII

Nu ți-am scris de multă vreme, Hanny. Cred că e noapte. Am aruncat toate ceasurile prin nori. Să văd dacă voi ajunge înaintea timpului, acolo unde trebuie. Să văd dacă pot să fac ceva în sensul ruperii firescului. Am dubii, însă. În momente de răgaz privesc spre voi. Cât de fericiți sunteți, așa, existând la suprafață! Aș vrea să ies din acest hiat sau marsupiu de timp și să-i strâng de gât pe toți cei care declamau cu certitudine că este bine să trăiești… profund. Câtă eroare, dragul meu! Când te judecam, nu trecusem prin experiențele care mi-au deturnat convingerile. Cum aș vrea să pot fi ca voi, să mă întorc eu, îmbrăcată în alt eu. Dar, știu că este cu neputință. Din loja aceasta, printr-o minune aș putea reveni doar până la momentul despărțirii de voi. Ar trebui să ajung dincolo de mama pentru a intra în vertebrele voastre. Zilele trecute am răsfoit câteva partituri vechi. Le-am cântat în minte, aici nu ne lasă să atingem clapele. Și-am recitit câteva poeme. Gândesc că am greșit mult, implicându-mă în fel și fel de activități și sentimente generatoare de tristețe - știi, era de ca și cum o căutam pentru a mă hrăni cu ea. Simți că scriu ca o muscă? Sunt atâția pereți în jur! Uneori mă opresc în câte-un colț și încerc să privesc drept. Și văd căsuța aceea amărâtă, cu prispă și rama ferestrelor din lemn împărțită în pătrățele. Departe, se zărește lacul și barca noastră cu povești - eu, în baston, urmărind-o cu privirea să fiu sigură că vei veni teafăr. Tu nu ai fost niciodată acolo, o știi doar din... Am lăsat pe măsuța din living toate caietele mele, multe stick-uri și, undeva, sub un tabloul cu ghețari, cred că a mai rămas abur cât de încă o poveste. Ai grijă de ele, Hanny, înțelegi ce vreau să-ți spun! Îmi pare rău! Aș vrea să fi putut fi ca voi. Nu știu dacă ne-am fi întâlnit, astfel, dar știu sigur că nu aș fi ajuns aici. În jurul meu sunt grămezi de tot felul. Dar, cea mai mare este cea cu singurătate. Și marsupiul acesta de timp strânge, fără să-mi poată spune dacă pietricelele albe pe care le las în buzunarul lui vor fi suficiente pentru a nu te rătăci și tu… Dacă mâine va fi zi(voi afla, cumva) îți voi scrie despre oamenii din jur și alienările lor. Sunt atât de triști, Hanny! Nu, ei nu seamănă cu tine. Dacă ar fi fost așa, nu erau acum, aici…

Teodor Dume,Aforism

Teodor Dume:Ferestre spre marginea lumii

Editura Pim, Iași - 2019
Prefața, Atila Racz (scriitor,Dublin/Irlanda)
Redactor Mioara Băluță
Coperta Mioara Băluță


O lumânare aprinsă adună în tăcerea și lumina ei toate suferințele unei vieți
(teodor dume)

Teodor Dume și tezaurul din cuvânt

Poetul, Teodor Dume, vrea și reușește cu mărinimie să-i ia poeziei timpul, care nu de puține ori destramă, ne vremuiește vremelnicia. Dar iată că vremuirea, atât de bine prinsă în discursul autorului, rostuiește, ne petrece inimos, ne îmbogățește starea, extazul, trăirea. De aceea repet, poetul îi ia poeziei timpul, acele capete terifiante: nașterea și în cele triste moartea. Moartea este privită ca o formă de a lăsa în urmă un loc curat, un spațiu vital pentru un nou val, o grădină în care vor veni copiii să-și primenească bucuriile, curiozitatea, drumul înspre maturitate, înspre devenirea fericită de a fi om și de a omeni.
Fixarea poetului în timp și spațiu este derizorie, poetul este cel care vrea și poate să viețuiască, să însuflețească să dea suflare poeziei, el privește poezia ca pe o fereastră prin care poți să vezi lumea.
Poezia este o fantă, un caleidoscop, în care culorile se așază în ritmuri și forme, în imagini proaspete și neașteptate, parcă venite din visele adolescentului apoi al gânditorului matur, sensibil, cuminte, trecut prin felurite experiențe.
Teodor Dume este unul dintre stâlpii poeziei contemporane, cu deschideri largi înspre sufletele cititorilor, construindu-și cu migală, iubire și credință propriul său drum.
Teodor Dume își dezvăluie sufletul, se dezvăluie pe sine însuși fără o deghizare a sentimentelor. Maturitatea scrierilor dumiene vine din adâncul ireversibil al copilăriei.
Teodor Dume, păstrează viu tezaurul închis în cuvânt, îl redescoperă și-i adaugă valoare, istorie, trăire adâncă.
Teodor Dume redefinește, prin scrierile sale, poezia meditativă – filozofică. Este un bun observator al lumii interioare și se limitează doar la concretul palpabil, ceea ce puțini știu azi să o facă. Iată că revenim la acea fereastră din care privim, care se deschide, care te împinge să privești dincolo de ea. Poetul ne stârnește, ne cheamă într-un spațiu temeinic conturat care nu demolează ci clădește, vrea să rodească, nu caută, el trăiește, nu închide, încifrează, el descifrează și dăruiește, într-o sublimă spunere rostul și rostuirea, viața, căutările din spatele umbrelor, și atâta timp cât există umbre trăiește și făptura, obiectul material care se supune existenței, viețuiește. Acceptarea morții, după un sumar al existenței, este un aspect notabil care generează, mai apoi instituie, un alt parcurs existențial al ființei scindat între realitate și aduceri aminte.
Scriitura rafinată a lui Teodor Dume vine din adâncul cunoașterii de sine și se fixează pe timp, așa cum bine remarca și criticul Gheorghe Grigurcu în prefața volumului de debut, Adevărul din cuvinte, 1985. Iată deci încă o confirmare că Teodor Dume se află pe cel mai de sus palier al poeziei contemporane.
Critica este formală, de multe ori auzi doar vocea celui care emite sentințe, nu și autorul. De aceea aplecarea mea este de a îndemna, de a aduce cititorul în lumea poetului. Iată că ferestrele se deschid în trupul unei poezii prin și în care metafizicul nu încifrează ci descifrează tainele vieții și a morții.
Poetul Teodor Dume atinge metafizicul cu aripa unui înger, ne luminează, duce gândul spre posibile deschideri, din interior spre lume, spre altceva, cu blândețe, cu unelte clasice care auresc, care îmbogățesc expresia tânără, vioaie, imagistica trecută prin filtrul filozofic, concis,
dureros; care ne aduc în lumea tainelor, a comorilor topite în spatele cuvintelor, a versului bine legat, curgător ca apa unui râu molcom dar cu vârtejuri care te absorb, te poartă în adâncuri.
Desigur că o analiză pe text, o va face cititorul, pe care-l îndemn să petreacă o vreme prin sufletul bogat al poetului și sunt sigur că drumul și semnele lăsate de poet sunt dense, aurite de o voce care îmblânzește, care te va cuprinde cu prisosință în curgerea ei, te va lua cu sine, îți va lecui rănile, vechile dureri și te va readuce la viață.
Nu uităm să amintim, cu discreția cuvenită, că Teodor Dume este un poet de excepție asupra căruia ne vom apleca, și credem în destinul fericit al cărților sale, care au văzut lumina tiparului și împlinirea prin cuvânt. Ferestre spre marginea lumii, nu este doar o carte și nici un simplu pașaport de trecere prin poezie, ci este un certificat de naștere valid a unei scriituri asumate care poartă amprenta lui Teodor Dume.

Atila Racz,
(scriitor, Dublin/Irlanda)

Emilian Marcu: Lecție de zbor

Porumbă ghintuită-n plumbi solari
Te-arăți pe cer cu-aprinse cuibare
Și ouăle-n tăcere plânsuri sunt
De par în orizont o veștejită floare

                                                              Iar puii încă vii se primenesc
                                                              În praf stelar ca-n băile de rouă,
                                                              În nouri cuibul ei își construiesc
                                                              Și fulgii lor pe noi, cu teamă, plouă.

Din când în când sub ghilotina grea
A gândului cu rostul spre-nspicare
Porumba este ghintuită într-o stea,
Pe cer ea-și scoate puii la plimbare.

                                                            Și zborul lor, timid, abia de îl zărim
                                                            Că-s ocrotiți de propria-i ninsoare.
                                                            Se-aprinde rodul sacru, peste țintirim
                                                            Porumba-i învață, în înalt, să zboare.

Spații culturale,nr.65/2019

Geo Galetaru:Cineva inventează un spațiu

Un topor va răsări
din tandra mea sălbăticie.
Pentru că
liniştea se desface în două
şi noaptea nu mai e atât de aproape.
Puneţi mâinile
pe inima celui ce pleacă.
El pendulează în gol,
el numără secundele
în această falie înfloritoare.
Acolo sunt casele oamenilor,
acolo e focul care ne alimentează
neputinţa.
Obiectele se ascund în iarnă,
ele au aripi şi vorbesc
lângă tâmpla zorilor invizibili.
Prin păduri
se-aud paşii zeilor infideli,
din când în când vom trece pe străzi
şi vom arunca seminţe
în calea fericiţilor.
Cineva inventează un spaţiu
pentru eşecurile de mâine.

Ana Urma:Locul I- CSH Etapa 610

amiază pe câmp –
despovărat de umbră
un copac bătrân

Locul I 
CSH Etapa 610

Ciobanu Alexandru-Eusebiu: Frig-frică

Mi-e frică de ploaia
ce îmi inundă visele ,
gust durerea stropilor ce ard.
de dimineață
pământul din mine a secat,
rădăcinile sau înroșit de sânge.
e frig
dobitoacele din mine
mor și ele...!

Distribui de pe Facebook(04.aug.2019) De râsu/plânsu...Doi,așa ziși,polițiști locali își fac treaba...PE EI. RUȘINE pentru poliția locală!

Ruxandra Hurezean

4 ore · 

4 august 2019, ora 14,30. Cluj Napoca. Doi polițiști o trag pe femeie în gang s-o legitimeze și s-o amendeze. Femeia are în mână același buchet de ieri, n-a reușit să-l vândă.
Polițistul rotofei, rotofei rău, are două ghiuluri de aur pe mâna dreaptă.

Bravo domnule Marcel Bonțidean, șef al Poliției Locale! Scrufulos la datorie, coane Fănică!

Vă sun și vă semnalez de 3 ANI ÎNCOACE, personal, că pe strada de lângă gang, pe Matei Corvin, noapte de noapte se bat, se umplu de sânge, se trec prin vitrine, urlă și se înjură cei care ies din puburi.

Mi-ați răspuns: „Dragă doamnă, îmi pare rău dar nu avem oameni care să patruleze noaptea!”

Desigur domnule Bonțidean, să patruleze ziua, că atunci e nevoia mai mare. Pot să-și arate burțile și ghiulurile de aur și să prindă în flagrant câte o femeie care vinde un buchet de flori! Mi-ar crăpa obrazul de rușine, domnule Bonțidean! Zău, aș intra în pământ!

Pentru orice acțiune, domnule Bonțidean, e nevoie de discernământ!

Primăverile primim comunicate de presă în care suntem anunțați cum supermanii din poliție capturează sacii cu urzici pentru că amărâriții n-au „acte de proveniență” pe ele! Ba mai mult, se laudă că după ce au confiscat urzicile și au amendat, au distrus urzicile. Pentru toate meseriile trebuie creier, domnule Bonțidean.

Nu mai angajați decât oameni cu creier!

revista FEED BACK,nr.5-6 (174-175) 2019,director Daniel Corbu

A aparut Revista FEED BACK, nr. 5-6 (174-175)/ 2019, o revistă care apare la Iași de 16 ani, fără hiatus!

În acest număr semnează:
Liviu PENDEFUNDA, Eugen IONESCO, Cezar IVĂNESCU, Basarab NICOLESCU, Nae GEORGESCU, Geo BOGZA, Paul PĂUN, Gherasim LUCA, S. PERAHIM, Gheorghe SIMON, Miron KIROPOL, Aurelian SILVESTRU, Mircea VULCĂNESCU, Alexandru Osvald TEODOREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Horia ZILIERU, Cassandra CORBU, Mioara BAHNA, Mihai CABA, Constantin DRACSIN, Petru CREȚIA, Paul GORBAN, Ana ȘTEFĂNESCU, Octavian MIHALCEA, Eduard PALAGHIA, Angela BURTEA, Romulus BUCUR, Ionuț CARAGEA, Adrian SUCIU, Viorica PETROVICI, Constantin STANCU, Rozina VAUM, Paul CELAN, Claudio POZZANI, Luis LUNA, Jean PORTANTE, Yves BROUSSARD, William SHAKESPEARE, Daniel CORBU.

cuvinte celebre

PREMIILE TURNIRULUI LITERAR DE LA ROMA, EDIȚIA A DOUA, 2019

Distinsul juriu:

1 Ștefan R. Apostol – actor, realizator tv - București

2. Claudia Minela – scriitor, editor, realizator radio -București

3. Lidia Popa – traducător, scriitor - Roma

4. Mariana Cornea – ACdR – scriitor - Roma

5. Dr.Tatiana Ciobanu – lingvist - Roma

6. Gabriel N. Gherbaluta – prof română, scriitor, realizator radio - Galați

7. Gabriel Nicolae Mihaila – scriitor pluri premiat - Galați

8. Raluca Neagu – traducător, scriitor, psiholog - București

9. Dr.Oana Bosca-Malin – Prof universitar, vicepreședinte Accademia di Romania din Roma - Roma...

Anul acesta, în ordinea punctajului, PROZA obține toate cele trei locuri premiate... epigrama a avut doar 3 participanți, poezia nu a obținut punctaj de premiere, iată locurile fruntașe:

3 – Michaela Roșioru – 67,1 puncte ... Revista Vocativ o face protagonistă, bonus, și Radio vocativ...!

2 – Dan Precup – 67,8 puncte ...Editura Minela îi scoate carte!

1 – Gela Enea – 70,4 puncte ...vine la Roma!

(sursa,Cenaclul de la Roma)

Ionuț Caragea, Aforisme

    Ionuț Caragea

Dacă adevărul ar avea umbră, i-am spune Om. Dacă ar avea urmă, i-am spune călătorie. Dacă ar avea aripi, i-am spune speranţă. Dacă l-am şti dinainte, i-am spune destin. Dacă l-am uita, i-am spune moarte. Dacă ar fi revelaţie, i-am spune Dumnezeu.

*

Nimic nu este interzis visătorului,
dar lumea aceasta nu este un vis,
ci întreruperea lui.

*

Visul e o floare de noapte, dar, uneori, se deschide și ziua-

Ionuţ Caragea

Alin Claudiu Baciu: Hortenzie pe nume...

Stau și te plâng în gradina de la baltă,
Mă uit la bradul ce împreună l-am sădit,
Mi-aduc aminte azi o voce de-altă dată
Când mă strigai... eram atât de fericit.
Copacul tău e tot mai mare și-nverzește,
Dar curtea plânge și e, parcă mută;
Pe El îl văd cum stă și încă îți vorbește,
Și nu mai speră să ajungă ani o sută.
Se plimbă singur și își numără cocoșii,
Mai are cinci găini și câinele e dus:
- Anul acesta, să nu mai punem roșii!
Dacă nu e măicuța... și se pierde în plâns.
-Să facem o plimbare, mai spune-mi despre cai,
Hai prinde-mă de mână, îi spun fara de glas,
Cum ai fost în armată, de frică nu știai
Cum îți arai pământul, lucrai fără de ceas.
Stăm și privim în gol, și trec și nori și soare;
Poate apari și tu, să stai puțin cu noi...
Mă doare sufletul, defapt pe toți ne doare,
Macabru mă încearcă din suferința lui;
Il văd că își dorește și n-are căpătâi
Visează zi și noapte, puterea gândului,
La clipa simpla-ncare veți fi iar amândoi!

Octavian Goga, aforism

Ionuț Caragea și Teodor Dume. Lansare cărți Cenaclul Prietenii poeziei (Canada)/filiala Oradea,Punți peste Crișuri

Aspecte de la aniversarea unui an (12 aprilie) de la înființarea la Oradea a filialei Cenaclului Prietenii poeziei (Canada)sub activitatea Punți peste Crișuri.Evenimentul a avut loc la Biblioteca județeană Gheorghe Șincai din Oradea

Coordonatori:Ionuț Caragea și Dan H.Popescu.
Cu aceată ocazie au fost lansate 2 volume de aforisme și 2 de poezie.Autori:Ionuț Caragea și Teodor Dume
Ne/am bucurat de susținerea unui numeros și minunat public
Sincere mulțumiri participanților,organizatorilor și Bibliotecii județene Gheorghe Șincai din Oradea


la masa prezidiului:
(de la stânga spre dreapta)
* Dan H.Popescu,prof,critic, 
*Teodor Dume,scriitor 
* d/na Ligia Mirișan/directoarea bibliotecii județene Gheorghe Șincai din Oradea, 
* Ionuț Caragea,scriitor
* și un public minunat format din o parte a elitei scriitorilor din Oradea

Ottilia Ardeleanu:Teodor Dume, poetul care sfidează moartea

Iată un studiu la care m-am ancorat, maritim și literar, recent și marcant. Anunț apariția foarte aproape de prezent a volumului: Teodor Dume, poetul care sfidează moartea - scurt studiu asupra biografiei și creației.
Volumul apare la editura Pim, conține 250 de pagini și referințe critice despre cele 18 cărți de poezie și aforisme semnate de Teodor Dume, poet binecunoscut pe agonia poetică, în virtual, dar și pe hârtie. Teodor Dume are privilegiul să fi fost criticat pozitiv de domnul Gheorghe Grigurcu care asigură prefața la volumele de început ale autorului.

În toate versurile sale, Teodor Dume este un nevoiaș de iubire. Este un revendicator de lumină. Un caracter rezistent la durere, la devorare și exil. Își asumă aceste ipostaze dificile ale sinelui și ale vieții. Poetul devine o umbră, un strigăt, un adevăr, un azil, una cu moartea!
Devine un transcendentar. Aproape că lucrează pe o treaptă care depășește normalul. Se situează la un nivel accesibil divinității. Și ne spune asta cu un calm și o atitudine firească încât ne imprimă o stare de sfioșenie, definește un cadru liturgic în care să putem asimila trăirile sale ca pe niște lecții creștine.
Preia din rănile, din durerile, din cicatricile, din umbrele celorlați ca și când ar încerca să se mântuiască prin asta de propriile dureri.
Singurătatea îl macină, îl trimite înapoi în timp, îl devorează, îl secătuiește de lacrimi și atunci este prea bine înțeleasă relația de prietenie cu Dumnezeu.
El este Aproapele său!

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșate, îmi mângâia creștetul, apoi, "plonja" în ochii mei mari de copil și mă încuraja;" Fiule, eu nu o să plec de lângă voi niciodată. Spune asta și fraților tăi".
Cred că a fost singura dată când l-am văzut lăcrimând. Sărea dintr-o stare într-alta. Uneori, cu degetele sale lungi și noduroase, își freca tâmplele și înjura printre dinți;"Futu-i terentișu mă-sii de viață..." Apoi tăcea. Tăcerea lui stranieîmi împiedica vorbele. Liniștea dar și frica îmi grăbeau respirația. Dincolo de fereastră era un spațiu în care îmi așezam gândurile și plângeam. Nu voiam să-l supăr pe tata. Probabil el se lupta cu tăcerile sale dar și cu viața. Avea o pensie de 6oo lei și șapte guri de hrănit. Alteori își hrănea sufletul cu privirile noastre. Și era fericit. Ba din când în când își creiona un plan de lucru pentru primăvara pe care o aștepta ca pe Dumnezeu în zilele de duminica. Seară de seară se întorcea înspre oglinda ciobită de timp, dar în acea seară, obosit de parcă ar fi venit de departe, așezat pe căpătâiul patului, murmura; " Înainte de Florii o să curăț fântâna, o să refac gardul din spatele casei, o să schimb balamaua de la poartă, o să..."
Își ținea respirația ca într-o rugă îndreptată înspre Dumnezeu. Ne privi pe toți cei cinci copii așezați după mărime și ani pe lavița din fața sobei, apoi continuă;" O să schimb și scândura de la pat, dacă...mă va ajuta bunul Dumnezeu".
Patul era unul din scândură cu saltea de pânză umplută cu paie și-l moștenea de la bunicii din partea mamei.Pe ceilalți nu i-am cunoscut.
Tata nu prea era un bun creștin, dar în momentul acela parcă interiorul său striga după ajutor. Privirea lui plecată undeva departe developa imagini cadru cu cadru. Părea interesat de ceva anume.Pândea dincolo fereastra cum parcă din moment în moment s-ar ivi cineva din ceața abia lăsată.
"Vedeți, voi?", spuse tremurând. Omul trăiește între două respirații: cea a venirii pe lume și cea a plecării din lume...Dar țineți minte un singur lucru: Pe Dumnezeu să nu-l refuzați niciodată. Poate că El are nevoie de mine, acum..."
În sobă ardea focul cu flacără și din când în când vâjâia printre lemnele umede cum au stat sub streașina casei. Se făcuse liniște, o liniște fără margini ne țintuii privirea pe chipul bărbatului de lângă geam care se afunda tot mai mult în necunoscut. În ciuda frigului din casă, deși din oala de lut de pe sobă ieșeau anemic câțiva aburi, simțeam cu prin vene îmi curgea toată căldura din lume.Și parcă mă temeam de liniște. Poate din cauza fricii sau poate a remușcărilor. Eram doar un adolescent naiv și nici nu știu dacă scuzele mele ar fi contat în acel moment. Păream victima neputincioasă dintr-un experiment torționar. Pielea buzelor începea să mi se usuce alarmant de repede. M-am așezat mult mai aproape de ușa sobei interdeschise și am privit flăcările cum se luptau cu umezeala din lemne. Mi-am frecat mâinile apoi l-am privit pe tata. Stătea cu ochii undeva pe zare și pufăia îndelung. După câteva minute bune s-a întors spre noi, ne-a privit printre lacrimi, apoi a plecat...
A trecut timpul. Gura fântânii e astupată cu o pânză de păiajeni și multe frunze căzute din nucul de la uliță, ușa de la poarta de jos a căzut din balama, patul din camera mare e tot acolo...
Gândurile mele se tem să întrebe; de ce, tată?
Uneori derulez secvență cu secvență timpul în care eram copil. Þin pumnii încleștați și strig; De ce, tată?...