LA UMBRA VEZUVIULUI de Ion Lazãr da Coza (cap.I)
Ţipătul plin de durere, de speranţă dar şi de gratitudine, răzbătea prin perdelele grele de la ferestrele iatacului și se pierdea în noaptea ce arăta parcă speriată şi mai tenebroasă ca oricând, acoperind mirosul dulce-amărui al florilor de leandro. De ecoul acestuia păreau cotropite și flăcările torţelor aşezate în suporturile din alamă cizelată de pe coloanele de marmură albă cu irizaţii azurii ale porticului generos care înnobila centrul imensei grădini – un parc vast, ca un amfiteatru natural ce părea să aibă oraşul, portul, ba chiar lumea întreagă, la picioare. Acelaşi strigăt a smuls un murmur de admiraţie printre convivii purtători de togi, tolăniţi pe canapelele din chioşcul aflat mai sus de portic. Mândria lor de masculi era flatată de faptul că amfitrioana acelei seri – Flavia Antonia – fusese răpită dintre ei şi acum urla în chinurile facerii, deşi fătul nu aşteptase întocmai sorocul, grăbit fiind să se arate acestei lumi ca o piază. Dacă era o piază bună sau rea, doar zeii şi penaţii puteau să ştie ori încă să hotărască firea lucrurilor. Cupe de aur, pline cu rubinul viilor, fuseseră închinate cu gândul – nu întotdeauna curat! – la stăpânul casei, aflat acum departe, acolo unde răzvrătiţii din partea de Răsărit a Imperiului cercau din ce în ce mai des ghearele de fier ale acvilei. Comesenele, în stole uşoare, diafane până la transparenţă, nu împărtăşeau întrutotul bucuria companionilor. Considerând că naşterea e o treabă doar pentru sclave, uitau ori preferau să uite, că unele dintre ele au trecut sau că vor trece prin aşa ceva. E adevărat, ţiitoarele prezente roşeau de fericire la gândul că ar putea să prindă rod într-o noapte de pierzanie. În iatacul fastuos, patul mare cu baldachin înalt, cu stâlpi auriţi ce susţineau draperii garnisite cu fireturi sclipitoare, era luminat de trei lampadare generoase, în care opaiţe din bronz ardeau uleiuri înmiresmate. O sclavă bătrână şi încercată într-ale moşitului ştergea cu un testemel răcoros broboanele de pe fruntea celei aflate în sforţări, oferindu-i cealaltă mână ca sprijin şi încurajare. De partea cealaltă, cea mai cunoscută moaşă din oraş era asistată de Sapphira – serva şi confidenta stăpânei acelei case. Lângă uşa masivă cu încrustaţii de bronz învechit, aşteptau aliniate celelalte sclave, gata la cel mai mic semn să aducă ştergare, vase cu apă călâie, clocotită sau rece. Din experienţa sa, moaşa realiză că această naştere nu-i sub auspiciile idolilor. De când a început travaliul şi până acum, pruncul trebuia să se odihnească în aşternuturile mătăsoase, istovit de plânsul din scăldătoare. Prevăzătoare, Sapphira îi luă bătrânei atribuţiunile şi-i făcu semn să se retragă, apoi desprinse şnurul tuturor draperiilor, lăsând astfel să cadă o cortină compactă între protagoniştii din jurul patului şi restul lumii:
– Oh, zei!... Oh, zei!... Înduraţi-vă! Şi voi, parcelor, fiţi bune!... Te-am auzit murmurând rugăciuni ciudate. Nu cumva te închini acelui zeu nelegiuit?!
– Nu huli, dacă nu cunoşti! şopti Sapphira apăsat, încruntându-se. Intransigentă în priviri, coborî cele două trepte ale piedestalului pe care era instalat patul, trecu dincolo de draperie şi, bătând uşor din palme, zise ferm către sclave: La adăpostul vostru imediat! Să nu-l părăsiţi decât la ordinul meu expres! Voi şi toţi ceilalţi!
– Dar…
– Afară! tăie elanul insolentei tinere care ar fi avut ceva de spus.
Tăcute, sclavele ieşiră cu capul plecat. Prufnind, tânăra mimă o clipă de neatenţie şi lovi cu cotul un ibric frumos ornat, aflat pe un colţ de scrin. Ibricul se făcu ţăndări pe mozaicul pardoselii.
– Roagă-te ca zorii să mă găsească mulţumită. Doar astfel vei scăpa de patruzeci de bice în piața publică! scrâșni Sapphira.
Tânăra nu se arătă impresionată de posibila osândă – fusese adusă în casă, în urmă cu vreo lună, dintr-un atelier de tăbăcărie al familiei, de către Hermus, pentru satisfacerea poftelor lui de satir spân, şi era sigură că Sapphira nu ar fi iscat un conflict personal cu acesta din cauza ei. Dincolo de uşă aşteptau doi bărbaţi. Cel în vârstă, intendentul, era libert, însă mulţumit de funcţia sa, rămase ca să-şi arate în continuare fidelitatea „până la moarte” faţă de această casă. Astfel declara el cu orice ocazie, dar toţi ştiau că e un şacal ce dăduse de gustul prăzii. Cel tânăr, înalt şi bine făcut ca un gealat, cu o pânză în jurul taliei, strălucea în lumina unei făclii precum o statuie bine lustruită. La brâu, lângă cheia de la poarta principală, sclipea mânerul unui sica, bine ascuţit, cu care purtătorul său putea oricând să-şi demonstreze credinţa faţă de aceeaşi casă.
– Hermus, cere-i lui atriensis să le spună musafirilor noştri că vinul s-a terminat! Bilubus, veghează ca niciun intrus, dar absolut niciun intrus, să nu rămână cumva pe domeniul nostru! Asigură-te că cei curioşi au văzut pentru ultima dată lumina stelelor! Încuiaţi împreună intrarea principală! Celelalte porţi şi uşi sunt deja zăvorâte, nu?!
Zdrahonul duse mâna pe lama jungherului, ca o reînnoire a jurământului de statornicie, apoi îl urmă pe Hermus. Întoarsă la locul ei, lângă pat, Sapphira nu putu să-şi stăpânească un ţipăt scurt, plin de spaime, când văzu monstruozitatea care se mişca în balta de sânge şi lichid vâscos de pe cearşafurile boţite dintre picioarele lăuzei. Aceasta părea că nu mai respiră. Încurcate, cele două nu ştiau care e prioritatea, de cine să se ocupe mai întâi. Un geamăt stins o făcu pe Sapphira să ude o batistă cu apă rece şi să o pună pe fruntea arzândă a stăpânei sale. Flavia Antonia deschise greu, foarte greu ochii, venind parcă de pe celălalt mal al râului Lethe. Moaşa prinse ceva curaj şi acum privea cu acea aroganţă pe care doar fantezia unei minţi mici i-o dădea, aceea că deţinea puterea de a decide mersul lumii:
– Pentru un denarius în plus, o să-l arunc în cloacă, iar pentru o sută, la noapte, aduc un brotac întreg în loc!
– Taci şi leagă-i buricul! Spală-l ca pe viitorul stăpân al Imperiului!
Lăsând să se vadă că nu-i place să primească porunci pe acel ton tocmai de la o serva, fie ea favorita stăpânei, moaşa luă avortonul şi îl duse ca să-i facă prima baie în vasele de bronz argintat, aşezate acolo cu ceva timp în urmă de sclavele care acum îşi căutau, în şopronul de dincolo de zidul incintei, colţul liniştit unde să doarmă. Sapphira, după ce schimbă lenjeria udă şi murdară, îngenunche lângă stăpâna sa, murmurând o rugăciune. Travaliul o epuizase atât de tare pe Flavia Antonia încât un somn letargic îi stăpânea fiinţa, purtând-o între viaţă şi moarte. Într-un târziu, veni moaşa cu fătul proaspăt îmbăiat. Îl aşeză pe un colţ al imensului pat. Luă din trusou un scutec moale cu intenţia de a înfăşa acea făptură hidoasă. Cum şi Sapphira i s-a alăturat, moaşa umbla cu fătul de parcă ar fi fost o marfă stricată care trebuia arătată vânzătorului ca mai apoi acesta s-o arunce în cea mai neagră hazna: picioruşul drept, îndoit, cu șoldul blocat şi genunchiul așijderea, stătea lipit de abdomen. Celălalt picioruş, un pic mai slobod, îşi îmbrăţişa perechea, apăsând cu călcâiul tibia strâmbă. Coşul pieptului era excesiv de bombat, motiv pentru care orice tentativă de prezenţă vizibilă a gâtului era anulată. Oricât s-ar fi străduit ele, din acel cocoloş de carne vie nu ar fi putut încropi o păpuşă omenească.
– Eu zic totuşi să-l expunem… şopti moaşa. Această progenitură face de râs…
– Te rog blând să taci… susură concesiv Sapphira. Zeul meu o să-l iubească mai mult ca pe oricare prunc.
– Zeul tău poate că da, lumea – niciodată! Mă auzi?! Niciodată! Şi-apoi venerabilul Caecilius Antonius Rincianus – slăvit să-i fie numele! – cum o să accepte această umbră pe blazonul strămoşilor săi!?
Simțindu-se străfulgerată de o privire aprigă, moaşa continuă căscând:
– Oh, apune luceafărul, iar treaba mea s-a cam terminat aici. Vreau răsplata priceperii mele... Mulţumim zeilor că stăpâna noastră a scăpat cu viaţă!...
Sapphira porni către sipetul cu încrustaţii de fildeş, unde erau ţinuţi banii pentru nevoile curente și o mai scrută încă o dată, peste umăr:
– Sper să uiţi seara asta!
În loc de răspuns, moaşa tuşi cu subînţeles în pumnul dus la gură. Deşi Sapphira numără doi denarii în palma întinsă a moaşei, aceasta nu şi-o retrase. Abia după ce mai poposiră încă patru sestertii strălucitori, strânse degetele peste micuţa avere, zicând:
– Zeii m-au hărăzit cu o bună memorie. Ca să uit, ar trebui să ne vedem la fiecare lună-plină, ca două nobile ce suntem.
– Va fi o plăcere pentru amândouă... şopti Sapphira și îi oferi moaşei încă o monedă.
Avară, aceasta întinse iarăşi mâna. Când zări însă un semis în palma sa, tresări puternic, iar pe frunte îi răsăriră deodată broboane reci. Respectivul bănuț se băga chiar şi în gura celui mai pauper dintre plebei, în cazul în care acesta ar fi murit de moarte năprasnică sau neaşteptată, drept plată pentru slujitorul zeului Orcus, stăpân al tărâmului întunecat, care, în schimb, i-ar fi ridicat piatra de la intrare, pentru ca sufletul să-i poată ieși pe pământ ca să bântuie rudele, să le sugă sângele, dacă memoria nu i-ar fi fost cinstită așa cum se cuvine, dacă ofrandele nu i-ar fi fost aduse şi în sărbătorile de peste an, nu doar pe timpul celor trei zile rânduite – douăzeci şi patru august, cinci octombrie şi opt noiembrie –, când lapis manalis era dată la o parte, bucurând toţi strigoii… Dar bănuţul mai însemna ceva: oferit unui duşman, constituia ameninţare cu moartea, ameninţare care, fără greş, era dusă la împlinire. Totuşi moaşa zise cu siguranţă în voce:
– Secretul acesta mă va ţine în viaţă până la adânci bătrâneţi. Fragmentat, dar fără să ştie una de alta, îl voi împărtăşi la trei persoane. Ele se vor aduna, sub un anume semn, la catafalcul sau la rugul meu. Atunci vor pune cap la cap vorbele mele şi se va afla de unde şi de ce mi s-a tras moartea.
– Ce tot vorbeşti acolo?!... Acest semis a pecetluit înţelegerea noastră. Atât! Cum spuneam, va fi o plăcere să ne vedem şi când vom avea părul alb ca spuma mării…
Moaşa se retrase mimând o plecăciune ce se voia reverenţioasă și sigură. Sapphira, căutând să prindă orice alt zgomot în afară de cel produs de mersul lor, o însoți până în faţa scărilor, unde Bilubus şi Hermus vegheau la pacea casei. Condusă de Bilubus, moașa dispăru dincolo de arcada impunătoare a porţii și se pierdu în întunericul neştiut al nopţii de vară.
– Avem un urmaş demn de numele Caecilius Antonius Rincianus! îl informă Sapphira, ceremonios, pe Hermus.
La auzul minunatei veşti, acesta se plecă adânc, aducând mulţumiri zeilor. După ce ritualul solemn se desăvârşi, Sapphira continuă:
– Mergi în cancelarie şi consemnează, te rog, momentul exact al divinului eveniment, pe urmă du-te la culcare! Mâine e o zi lungă şi grea. Să nu o deranjezi pe stăpână! Veghez eu.
Intendentul salută curtenitor şi se retrase bucuros, o bucurie exagerată, neîndoielnic falsă, asigurând-o prin gesturi largi că totul va fi cum trebuie să fie. Ajunsă lângă Bilubus, ce întârzia lângă poartă, Sapphira îl luă de braţ şi îi şopti conspirativ:
– În zori vreau să o văd plutind în cloaca mare pe vizitatoarea noastră din această noapte. Stai! Banii pe care îi găseşti asupra ei poţi să-i păstrezi. Şi nu-s puţini! Stai! Printre ei e şi un semis – pune-i-l sub limbă!
Gealatul se înclină hotărât, strângând şi mai tare mânerul jungherului.
– Când te întorci, să stingi toate făcliile de pe alee! Fugi! Las' că zăvorăsc eu!...
– Oh, zei!... Oh, zei!... Înduraţi-vă! Şi voi, parcelor, fiţi bune!... Te-am auzit murmurând rugăciuni ciudate. Nu cumva te închini acelui zeu nelegiuit?!
– Nu huli, dacă nu cunoşti! şopti Sapphira apăsat, încruntându-se. Intransigentă în priviri, coborî cele două trepte ale piedestalului pe care era instalat patul, trecu dincolo de draperie şi, bătând uşor din palme, zise ferm către sclave: La adăpostul vostru imediat! Să nu-l părăsiţi decât la ordinul meu expres! Voi şi toţi ceilalţi!
– Dar…
– Afară! tăie elanul insolentei tinere care ar fi avut ceva de spus.
Tăcute, sclavele ieşiră cu capul plecat. Prufnind, tânăra mimă o clipă de neatenţie şi lovi cu cotul un ibric frumos ornat, aflat pe un colţ de scrin. Ibricul se făcu ţăndări pe mozaicul pardoselii.
– Roagă-te ca zorii să mă găsească mulţumită. Doar astfel vei scăpa de patruzeci de bice în piața publică! scrâșni Sapphira.
Tânăra nu se arătă impresionată de posibila osândă – fusese adusă în casă, în urmă cu vreo lună, dintr-un atelier de tăbăcărie al familiei, de către Hermus, pentru satisfacerea poftelor lui de satir spân, şi era sigură că Sapphira nu ar fi iscat un conflict personal cu acesta din cauza ei. Dincolo de uşă aşteptau doi bărbaţi. Cel în vârstă, intendentul, era libert, însă mulţumit de funcţia sa, rămase ca să-şi arate în continuare fidelitatea „până la moarte” faţă de această casă. Astfel declara el cu orice ocazie, dar toţi ştiau că e un şacal ce dăduse de gustul prăzii. Cel tânăr, înalt şi bine făcut ca un gealat, cu o pânză în jurul taliei, strălucea în lumina unei făclii precum o statuie bine lustruită. La brâu, lângă cheia de la poarta principală, sclipea mânerul unui sica, bine ascuţit, cu care purtătorul său putea oricând să-şi demonstreze credinţa faţă de aceeaşi casă.
– Hermus, cere-i lui atriensis să le spună musafirilor noştri că vinul s-a terminat! Bilubus, veghează ca niciun intrus, dar absolut niciun intrus, să nu rămână cumva pe domeniul nostru! Asigură-te că cei curioşi au văzut pentru ultima dată lumina stelelor! Încuiaţi împreună intrarea principală! Celelalte porţi şi uşi sunt deja zăvorâte, nu?!
Zdrahonul duse mâna pe lama jungherului, ca o reînnoire a jurământului de statornicie, apoi îl urmă pe Hermus. Întoarsă la locul ei, lângă pat, Sapphira nu putu să-şi stăpânească un ţipăt scurt, plin de spaime, când văzu monstruozitatea care se mişca în balta de sânge şi lichid vâscos de pe cearşafurile boţite dintre picioarele lăuzei. Aceasta părea că nu mai respiră. Încurcate, cele două nu ştiau care e prioritatea, de cine să se ocupe mai întâi. Un geamăt stins o făcu pe Sapphira să ude o batistă cu apă rece şi să o pună pe fruntea arzândă a stăpânei sale. Flavia Antonia deschise greu, foarte greu ochii, venind parcă de pe celălalt mal al râului Lethe. Moaşa prinse ceva curaj şi acum privea cu acea aroganţă pe care doar fantezia unei minţi mici i-o dădea, aceea că deţinea puterea de a decide mersul lumii:
– Pentru un denarius în plus, o să-l arunc în cloacă, iar pentru o sută, la noapte, aduc un brotac întreg în loc!
– Taci şi leagă-i buricul! Spală-l ca pe viitorul stăpân al Imperiului!
Lăsând să se vadă că nu-i place să primească porunci pe acel ton tocmai de la o serva, fie ea favorita stăpânei, moaşa luă avortonul şi îl duse ca să-i facă prima baie în vasele de bronz argintat, aşezate acolo cu ceva timp în urmă de sclavele care acum îşi căutau, în şopronul de dincolo de zidul incintei, colţul liniştit unde să doarmă. Sapphira, după ce schimbă lenjeria udă şi murdară, îngenunche lângă stăpâna sa, murmurând o rugăciune. Travaliul o epuizase atât de tare pe Flavia Antonia încât un somn letargic îi stăpânea fiinţa, purtând-o între viaţă şi moarte. Într-un târziu, veni moaşa cu fătul proaspăt îmbăiat. Îl aşeză pe un colţ al imensului pat. Luă din trusou un scutec moale cu intenţia de a înfăşa acea făptură hidoasă. Cum şi Sapphira i s-a alăturat, moaşa umbla cu fătul de parcă ar fi fost o marfă stricată care trebuia arătată vânzătorului ca mai apoi acesta s-o arunce în cea mai neagră hazna: picioruşul drept, îndoit, cu șoldul blocat şi genunchiul așijderea, stătea lipit de abdomen. Celălalt picioruş, un pic mai slobod, îşi îmbrăţişa perechea, apăsând cu călcâiul tibia strâmbă. Coşul pieptului era excesiv de bombat, motiv pentru care orice tentativă de prezenţă vizibilă a gâtului era anulată. Oricât s-ar fi străduit ele, din acel cocoloş de carne vie nu ar fi putut încropi o păpuşă omenească.
– Eu zic totuşi să-l expunem… şopti moaşa. Această progenitură face de râs…
– Te rog blând să taci… susură concesiv Sapphira. Zeul meu o să-l iubească mai mult ca pe oricare prunc.
– Zeul tău poate că da, lumea – niciodată! Mă auzi?! Niciodată! Şi-apoi venerabilul Caecilius Antonius Rincianus – slăvit să-i fie numele! – cum o să accepte această umbră pe blazonul strămoşilor săi!?
Simțindu-se străfulgerată de o privire aprigă, moaşa continuă căscând:
– Oh, apune luceafărul, iar treaba mea s-a cam terminat aici. Vreau răsplata priceperii mele... Mulţumim zeilor că stăpâna noastră a scăpat cu viaţă!...
Sapphira porni către sipetul cu încrustaţii de fildeş, unde erau ţinuţi banii pentru nevoile curente și o mai scrută încă o dată, peste umăr:
– Sper să uiţi seara asta!
În loc de răspuns, moaşa tuşi cu subînţeles în pumnul dus la gură. Deşi Sapphira numără doi denarii în palma întinsă a moaşei, aceasta nu şi-o retrase. Abia după ce mai poposiră încă patru sestertii strălucitori, strânse degetele peste micuţa avere, zicând:
– Zeii m-au hărăzit cu o bună memorie. Ca să uit, ar trebui să ne vedem la fiecare lună-plină, ca două nobile ce suntem.
– Va fi o plăcere pentru amândouă... şopti Sapphira și îi oferi moaşei încă o monedă.
Avară, aceasta întinse iarăşi mâna. Când zări însă un semis în palma sa, tresări puternic, iar pe frunte îi răsăriră deodată broboane reci. Respectivul bănuț se băga chiar şi în gura celui mai pauper dintre plebei, în cazul în care acesta ar fi murit de moarte năprasnică sau neaşteptată, drept plată pentru slujitorul zeului Orcus, stăpân al tărâmului întunecat, care, în schimb, i-ar fi ridicat piatra de la intrare, pentru ca sufletul să-i poată ieși pe pământ ca să bântuie rudele, să le sugă sângele, dacă memoria nu i-ar fi fost cinstită așa cum se cuvine, dacă ofrandele nu i-ar fi fost aduse şi în sărbătorile de peste an, nu doar pe timpul celor trei zile rânduite – douăzeci şi patru august, cinci octombrie şi opt noiembrie –, când lapis manalis era dată la o parte, bucurând toţi strigoii… Dar bănuţul mai însemna ceva: oferit unui duşman, constituia ameninţare cu moartea, ameninţare care, fără greş, era dusă la împlinire. Totuşi moaşa zise cu siguranţă în voce:
– Secretul acesta mă va ţine în viaţă până la adânci bătrâneţi. Fragmentat, dar fără să ştie una de alta, îl voi împărtăşi la trei persoane. Ele se vor aduna, sub un anume semn, la catafalcul sau la rugul meu. Atunci vor pune cap la cap vorbele mele şi se va afla de unde şi de ce mi s-a tras moartea.
– Ce tot vorbeşti acolo?!... Acest semis a pecetluit înţelegerea noastră. Atât! Cum spuneam, va fi o plăcere să ne vedem şi când vom avea părul alb ca spuma mării…
Moaşa se retrase mimând o plecăciune ce se voia reverenţioasă și sigură. Sapphira, căutând să prindă orice alt zgomot în afară de cel produs de mersul lor, o însoți până în faţa scărilor, unde Bilubus şi Hermus vegheau la pacea casei. Condusă de Bilubus, moașa dispăru dincolo de arcada impunătoare a porţii și se pierdu în întunericul neştiut al nopţii de vară.
– Avem un urmaş demn de numele Caecilius Antonius Rincianus! îl informă Sapphira, ceremonios, pe Hermus.
La auzul minunatei veşti, acesta se plecă adânc, aducând mulţumiri zeilor. După ce ritualul solemn se desăvârşi, Sapphira continuă:
– Mergi în cancelarie şi consemnează, te rog, momentul exact al divinului eveniment, pe urmă du-te la culcare! Mâine e o zi lungă şi grea. Să nu o deranjezi pe stăpână! Veghez eu.
Intendentul salută curtenitor şi se retrase bucuros, o bucurie exagerată, neîndoielnic falsă, asigurând-o prin gesturi largi că totul va fi cum trebuie să fie. Ajunsă lângă Bilubus, ce întârzia lângă poartă, Sapphira îl luă de braţ şi îi şopti conspirativ:
– În zori vreau să o văd plutind în cloaca mare pe vizitatoarea noastră din această noapte. Stai! Banii pe care îi găseşti asupra ei poţi să-i păstrezi. Şi nu-s puţini! Stai! Printre ei e şi un semis – pune-i-l sub limbă!
Gealatul se înclină hotărât, strângând şi mai tare mânerul jungherului.
– Când te întorci, să stingi toate făcliile de pe alee! Fugi! Las' că zăvorăsc eu!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu