Veronica Pavel Lerner:În memoriam N.Steinhardt (29.07.1912-30.03.1989)

În luna iulie era ziua de naștere a lui Nicu. Și, făcând o mică socoteală, realizez că pe 1 ianuarie 1960, când a venit la noi la masă, avea 47 de ani. Vizita lui, de care-mi aduc foarte bine aminte, e menționată în „Jurnalul Fericirii”(Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1997), capitolul „31 Decembrie 1959”. La acea dată aștepta, pentru lunea care urma, o vizită – din nou- la Securitate. Iată ce-i spunea tatăl lui:

„Pregătește-ți prin urmare lucrurile pentru Luni. Vezi, ia-ți numai lucruri uzate (aici a greșit-o rău de tot). Și în astea trei zile care ne rămân să nu-mi vorbești niciun cuvânt despre proces, Securitate, închisoare. Vreau să le petrecem împreună, plăcut, liniștit”. (pag. 24)

Și, pe aceeași pagină, notările lui N. Steinhardt continuă: „Lipsesc de acasă numai în ziua de anul nou, la prânz, când sunt poftit la dejun la avocatul D. P. (Doru Pavel, tata – n.m.), a cărui soție mi-e o foarte veche prietenă […]. Îmi povestesc cu toții (au doi copii) că au participat la un revelion unde unul din musafiri a picat mort, în timpul petrecerii, dansând. Bun început de an! comentează ei. De-ar ști că, pe deasupra, în prima zi au chemat la masă pe unul care peste trei zile va fi pușcăriaș…Îl întreb pe avocat, așa, într-o doară, (cu toate că acesta era motivul pentru care am ținut să vin și l-am lăsat pe tata singur), ce părere are despre articolul 209 cod penal. Dă din umeri, îngândurat, posac: condamnarea e sigură, și foarte mare…” (pag. 24)

N. Steinhardt cu mine, Andrei Pleșu, soția și fiul, anii ’70 la Bran

Când venea la noi la masă, Nicu stătea lângă Toma. Aveam o masă mare în sufragerie, tata stătea în capul mesei, mama și Toma în părțile laterale și eu în partea opusă tatei. Nicu era așezat pe partea dinspre tata de lângă Toma. Venea întotdeauna îmbrăcat elegant și cu un zâmbet larg pe buze. Noi fuseserăm cu o seară înainte, toți patru, la un revelion organizat de un coleg al tatei. Mi-aduc bine aminte de amănunte, i le-am povestit atunci pe toate lui Nicu. Era, la gazda la care fuseserăm invitați, o masă mare și, desigur, foarte bogată. La un moment dat m-am dus la toaletă și am văzut pe o măsuță, puse pe un platou, niște imense amandine lucioase. M-am gândit că ele vor fi la desert și, când am revenit la masă, i-am comunicat și mamei treaba asta. S-au consumat întâi aperitivele și, cum e la revelion, când între feluri se dansează, s-a pus muzica și câteva perechi au început un dans lent. Partenerul meu era tata, îl împărțeam cu mama. La un moment dat, unul din domni, care dansa cu soția, a căzut și eu am crezut că s-a împiedicat de covor. Soția lui însă a început să strige și pe urmă s-a chemat salvarea și deodată petrecerea s-a transformat într-un amestec de panică și tristețe. Musafirii au început să plece și mama , țînându-mă de mână, – lucru foarte neobișnuit- a hotărât că e cazul să plecăm imediat, ca să nu încurcăm. Eram împietrită. Nu puteam crede ce spunea soția lui, că nu mai respiră. Eram ȋncă foarte naivă pentru vârsta mea. Și, deși gravitatea momentului m-a fulgerat ca o durere, n-am putut alunga niciodată gândul la amandinele pe care le pierdusem, dar asta nu le-am mărturisit-o părinților. Lui Nicu însă, da. El m-a mângâiat pe cap și mi-a spus, pe un ton complice, că voi mânca o mulțime de amandine în viitor, cele de revelion, consumate la o oră târzie, mi-ar fi căzut greu la stomac.

După ce prânzul de la noi s-a terminat, tata s-a retras cu Nicu în camera alăturată, dormitorul părinților. Ușile apartamentului nostru erau de sticlă (glasvand), fără izolație acustică. Am auzit că ei au vorbit în șoaptă, probabil, mi-am spus, din discreție. Ulterior, tata i-a spus lui Toma conținutul convorbirii, lucru pe care l-am aflat de la Toma mult mai târziu. Nu știam ce șușotiseră, dar când tata și Nicu au revenit din dormitor, l-am văzut pe tata îngândurat și tăcut. L-am întrebat ce vorbiseră și mi-a spus că au avut de discutat o problemă juridică. Apoi Nicu a plecat grăbit, justificându-se cu faptul că, fiind sărbătoare, nu voia să-l lase prea mult pe tatăl lui singur.

Sigur că, după aceea, tata mi-a spus câte ceva despre procesul lui Nicu, în care avea funcția de avocat al apărării, dar nicio clipă n-am știut amănute. Prindeam din zbor ce se discuta în casă. Îl iubeam foarte mult pe Nicu și perspectiva – pe care o auzisem- ca el să fie închis mă durea teribil. Târziu, mult mai târziu am aflat adevărurile. Unele dintre ele pe vremea când el încă trăia, unele după ce au apărut cărțile lui și le-am citit. Și mereu revin la amintirile despre vizitele lui la noi, pe care le-am regăsit – cu groază- prezente în dosarele Securității. Era urmărit tot timpul, iar în dosarele respective erau consemnate ora când intra în strada Dr. Burghelea 19 (adresa noastră), ora plecării, ce avea în mână, fără însă niciun comentariu adițional. Numai informații. Era o cutremurătoare contradicție între permanenta stare de exaltare a lui Nicu, profunda mea iubire pentru el și răceala absolută a documentelor Securității.

Citind „Jurnalul fericirii” am aflat cum stăteau lucrurile în închisoare, ce chinuri a îndurat Nicu și, mai ales, care erau legăturile cu ceilalți deținuți. Dar, în toate cele peste 400 de pagini ale volumului, nu există nici măcar un singur cuvânt în care N. Steihnardt să acuze pe cineva sau să descrie neplăcerile altfel decât pe un ton de totală acceptare. Unele amintiri descriu preocupările deținuților, altele prezintă situații sau convorbiri, toate presărate de propriile gânduri ale autorului. Citim în capitolul „Gherla, noiembrie 1960”:

„Bănuim, din cauza pâclei care a pătruns și în celulă, că vremea e a furtună. Nu vorbește aproape nimeni. Câtorva din jurul lui, preotul catolic Traian Pop, pe șoptite, le dă sfatul de a fi îngăduitori cu ceilalți și aspri cu ei înșiși. Dar adaugă imediat:

            – Nici prea aspri cu noi înșine. Diavolul trebuie uneori luat în râs; să nu i se acorde privilegiul măreției tragice. Marii mistici spanioli – Sf. Tereza din Avilla, Sf. Ioan al Crucii – erau îndeobște veseli. Aceasta provine din putința de a fi îndurători și cu noi; să știm a ne ierta cum și Dumnezeu ne iartă. După cum se cuvine a nu ne mânia pentru că ne-am mâniat, la fel nu trebuie să permanentizăm răul din lipsă de milă față de eul nostru.

            În celulă, unde e din ce în ce mai întuneric, un reparator de mașini de cusut care e și acordeonist povestește porcării și amintiri de la nunțile unde „s-a produs”, iar un glas s-a pornit să fredoneze înfundat un cântec de lume, accentuând ciudata amenințare a refrenului: Ș-aoleo ce ploaie vine de la Cluj!” (pag. 126-127)

Pe 29 iulie gândul meu este, ca ȋntotdeauna, la Nicu.

*

Notă: Articol apărut ȋn revista  Vatra veche   nr. 7 / 2019, din seria articolelor „In memoriam N. Steihardt” publicate de revistă cu ocazia ȋmplinirii a treizeci de ani de la moartea acestuia.
(Sursa.LaPunkt)