proză
3. IUBIREA (continuare)
Principiul 6
Subliniam într-o notă mai sus despre subtila nuanță filosofico-teologică a traducerii lui ”Pantokratoros” în Apus și Răsărit. Apusul traduce lexical perfect, de nota 10 ”The Allmighty” - Atotputernicul, Atotconducătorul. Este un lucru, să fii Atotputernic ( în comparație cu cine?) , un Creator nu poate fi altfel decât atotputernic dacă poate aduce o realitate în existență ex nihilo. Dar adevărata putere a cuvântului constă așa cum vede Răsăritul pe Creator ca ”Atotțiitorul”. ”Atotțiitorul” implică pe ”The Allmighty” și mai mult, după ce a creat lumea nu o lasă pe seama legii a II-a a termodinamicii, ci o susține și o plinește spre noi potențiale realizări întru Logos.
Principiul al șaselea al Dragostei, al vulturului de a cărui metaforă ne folosim, în cazulde față, ne vorbește nu cât de puternic e Creatorul, ci cât de Poet este, câtă inginerie, muzică, artă și frumusețe a lucrat în această simfonie care este lumea celor văzute
și ale celor nevăzute. Cât de hilară poate fi teoria că la început a fost un hocus- pocus și din această ilogică îngrămădire cantitativă de material s-a ales ceva logic ”din întâmplare”, să zicem o celulă vie, cel puțin.
Creatorul a pus în fiecare sămânță și în fiecare lucru un calendar și un ceas precis cu cele ce se vor întâmpla. Așa cum copacii și florile au primăverile lor la fel și animalele, oamenii și păsările au anotimpurile lor într-o succesiune perfectă precum cele povestite de Vivaldi.
Primăvara păsărilor începe ca anotimp cu depunerea ouălelor și aceasta este o taină care scapă biologului, sau zoologului. Începe nunta și marele mister al vieții, atât de adânc prezentată în poezie de Ion Barbu.
După cum zborul nu e posibil cu o singură aripă nici această slujbă de taină nu începe numai cu un partener. Dragostea fizică dintre cele două păsări este umbra prea sfântă a Iubirii dătătoare de viață. Acest ou trebuie să fiu ”viu” și nu ca o gară pustie. Trebuie să fie foc al Marelui Spirit, cum ar zice nativii, sau foc rusalin al Spiritului Sfânt, cum am spune noi. Ceasul acesta e presimțit cu primăvara lui și vulturul și vulturița îl primește cu toată seriozitatea și gravitatea ce o impune pregătirile nunții. Despre acestea am vorbit tangențial mai sus. Deci cuibul și-l zidesc împreună, cu ”metereze”, ca un adevărat castel în cele mai inaccesibile locuri. Zidurile, sunt făcute din coroane de spini, bine răsucite și acoperite cu un fundal de crenguțe, frunze și, în cele din urmă, vulturul smulge din puful lui ca un ador adus Reginei și prinților moștenitori. După depunerea ouălelor, vulturița va avea grijă de ele, încălzindu-le cu pieptul dragostei ei, iar vulturul se va îngriji de cele ale...bucătăriei, căutând să impresioneze pe Majestatea Sa, viitoarea mamă, cu cele mai variate și nutritive lucruri de pe lista de bucate. După ce apar moștenitorii munca Regelui devine și mai obositoare, acum trebuind să hrănească o familie și mai ales că la curte, la castel, nu sunt servitori, iar vulturul nu se plânge că e bucătar, ci o face din dragoste, iar unde e dragoste nu există nici oboseală, nici pomenirea a binelui făcut. Dragostea e ca respirația omului. Niciodată nu te gândești cum să respiri și de câte ori să respiri. Dragostea este legea nescrisă a divinului. Prin dragoste suntem vii, iar aceasta este așa de puternică la toate religiile lumii că peste tot se vorbește de suflet nemuritor și viață/iubire care trece peste orizonturile morții.
Și Prinții și Prințesele primesc în cuib o îngrijire superbă. Chiar și la păsări mamele, având și aripi, sunt asemănate cu îngerii. Oare mamele noastre nu au fost îngeri în trup? După un timp cuibul devine tot mai strâmt pentru îmbuibare și good time fără să faci nimic. Atunci mama începe să-i pregătească pentru zbor. S-a apropiat capitolul din viață când ai crescut suficient să stai și să trăiesti pe aripile tale. Amândoi părinții participă la educația și buna creștere a puilor. Spre surprinderea lor, mămicuța îi aruncă în afară din cuib, dar tata îi prinde și-i aduce înapoi. Jocul continuă până când puișorii își dau seama că există o ”viață de dincolo” când trebuie să te desparți de lenea de a fi miluit cu bunătățile pământești și că trebuie să fii deplin al cerului. Deznodământul apare pentru viitorii vulturi o pedagogie din teatrul absurdului. A înnebunit mămica? Oare ce se întâmplă? După ce i-a aruncat din cuib, iată că a aruncat după ei, plușul și pătuțurile calde și pline de puf, și la întoarcere și-au rănit trupușorul în spinii rămași la temelia casei. Și astfel a început primul zbor și descoperirea unei lumi noi, în care vulturului i se dă ca moștenire moșiile cele mai de sus ale cerului.
Morala: Nu este de ajuns să aducem copiii în viață ca niște valize într-un aeroport. Educația are rădăcinile amare, dar fructele lor rivalizează cu ambrozia zeilor. Dacă iubim copiii trebuie să-i învățăm că nu există copil care să vină în lume fără un dar de la Creatorul ei. Fiecare copil, asemenea vulturului, are aripile lui interioare. De aceea, trebuie să le arătăm iubirea prin disciplină, respect pentru familie și societate. Să le demonstrăm că în această lume terorizată prin frică și manipulată de tot felul de dictaturi cel mai de preț dar este libertatea și pentru păstrarea ei trebuie să folosim ovalul de deasupra umerilor care nu ni s-a dat de Dumnezeu ca ornament pentru ”beauty”, și că șmecheria aia, păroasă, sau cheală, are și ea un rol în deciziile noastre de a fi liberi.
