EASTERN SHORE, Halifax, Nova Scotia
Care e diferența între un turist și o cutie de conserve? Niciuna. Și la unul și pe alta este scrisă aceeași etichetă cu data expirării. De aici graba turistului de a fotografia cât mai mai mult, justificarea că în această perioadă până la expirarea concediului ''produsul'' turistic a cunoscut cei mai mulți ghizi și a fost inclus în cele mai multe grupuri. E bine și așa. Dar e o diferență, ca între pantoful apreciat de lustragiu și piciorul care prin cățărarea lui îți oferă ce este esențial din truda și jertfa timpului tău.La munte, sau la mare se merge în pelerinaj. Precum la locurile sfinte. Un răsărit sau un apus de soare nu-și iau magnificul lor de la ''turismul'' impus de pendulă, sau nu pot fi programate între niște cifre scrise pe un bilet de avion.
Numitorul comun al turistului și pelerinul, metaforic vorbind, ar putea fi cel ar respiratului. Primul stă sub stresul ''expirării'' . Suflarea e folosită, oxigenul consumat, ultima suflare, moartea nu e altceva decât un ex+spirare. După data expirării produsul
e aruncat la gunoi, iar turistul se întoarce la servici, un cerc închis ca-n ''Metamorfoza'' lui Kafka.
Cel care se caută pe sine, folosind excursia în acest scop, este pelerinul care în toate descoperă un dincolo, un in+spirare, inspirația fiind metafora învierii. Niciodată nu vorbim la un mort de ultima lui inspirare. Lucrurilor din jurul nostru, dacă nu le vezi noul, acea parte nevăzută a mărului de care vorbește Jose Ortega y Gasset, dacă nu ne oglindim în esența lor ca să ne căutăm pe noi înșine atunci sunt ''natură moartă'' . Dar natura e ceva viu, natura, fără a cădea în animism, sunt cuvinte vii prin care Creatorul se revelează oferindu-ne cel mai profund poem.
Sunt multe plaje în apropierea Halifaxului. Am plecat spre Eastern Shore ( litoralul din partea de răsărit). Îmi plac indicatoarele de pe autostradă cu mesajul ca Eastern Shore este țărmul care te face să fii inspirat în natură.
Matei căuta plaja perfectă precum cele de la Marea Neagră, dar eu căutam să cunosc cât mai multe fețe al oceanului. Una din ele era cea cu oceanul care se lasă a fi căutat. Din parking a trebuit să ne cățărăm pe un drum de pietre destul de mari. Cu multă atenție să nu alunecăm printre ele am ajuns la plaja perfectă, cu nisip alb, cu semne că e interzis cu animalele sociale, cu pâlcuri de lume ici și colo și singurătatea de a alerga descult pe nisipul ud, sau a te tolăni la soare în cel cald și îmbietor.
Era oceanul tânăr, cu valuri de doi metri, care ne aruncau în sus. Acum îmi dădeam seama de ce era așa de mare coada unde puteai să închiriezi costume impermeabile de cauciuc și scânduri de ''surfing''. Realitatea trebuie gândită oceanic descojind-o de timp, de trecere, de moarte, ca fiind cuvintele lui Dumnezeu în corporalitate revelațională. Omul în relație cu aproapele lui se oferă în stare de cuvânt, care se umple cu sens din celălalt om care este cuvânt ca și tine. la rândul tău oferindu-te ca jertfă spre cunoaștere celuilalt. Gramatica lumii e cea oceanică: eu, tu, El! Oare nu e interesant că iubirea este oceanică, adică nu are de a face cu raționalul, că expresia ''a face dragoste'' înseamnă superlativul cunoașterii? ''Și Adam a cunoscut-o pe Eva și s-a născut Set''.
Așa iubește oceanul, dăruindu-se total, irațional, fără calculele minții. De asta oceanul nu are timp. Iubind, el nu știe de vreun ''sein zum Tode'', este veșnicul îndrăgostit a cărui dragoste se revarsă peste capătul lumii de unde începe cerul.
Poate de aici a surprins Blaga secretul tinereții, din acest sentiment de oceanitate că ''ești tânăr încă, atât timp cât admiri și în măsura în care admiri''. Cine ar putea să se simtă bătrân când auzi marea din fața ta scriindu-ți pe nisip din poeziile lui David: ''Înnoise-vor ca ale vulturului tinerețile tale''? Apropos de aceasta, citeam undeva despre secretul condorului din Munții Anzi. Pe la jumătatea vieții condorului i se îndoaie ghiarele și ciocul și astfel nu mai poate vâna. De asemenea, glandele care secretă uleiul protector la frigul înălțimilor încep să nu mai lucreze pentru că și-a făcut job-ul când vulturului îi creșteau aripile. Ce face atunci Vulturul? Își lovește ciocul de stânci până se rupe încovoierea de os și își rupe ghiarele ca să le facă din nou capabile să poată înșfăca prada. Apoi își smulge penele și intră într-o perioadă de post, retras în munți și flămând până îi cresc penele noi pe trup, iar glandele cu uleiuri protectoare încep din nou să lucreze. Mă întreb oare David o fi cunoscut aceste taine când a scris atât de straniu și aproape dincolo de malurile oceanice ale credinței, făgăduința Domnului că: ''Înnoise-vor ca ale vulturului tinerețile tale''?
Oceanul nu te primește nici măcar în ograda lui dacă vii simandicos să-l impresionezi prin uniforma ta, fie sutană, fie hlamidă de împărat. Pe cât e de negrăită este imensitatea lui, pe atât de mare este smerenia lui. Mă uitam cu Matei la Bay of Fundy. După ce arată pământului măreția oceanică, un spectacol unic în lume, un flux , vorbind de cantitatea de apă a lui, egal cu cantitatea tuturor râurilor și fluviilor din lume, se retrage întru smerenia lui ascultând molcom tainele uscatului, făcându-l membru de dialog, dezvelindu-și adâncul oceanic pe care poți să mergi. Oceanul poartă și el ''chipul și asemănarea divinului prin imitarea virtuților spre care aspiră omul spre Om. După ce Dumnezeu și-a arătat măreția creației prin fluxul iubirii creative, după aceea și-a arătat adâncul inimii lui, în refluxul Intrupării ca superlativ al smereniei.
În fața oceanului trebuie să te dezbraci și de cuvinte. Ai venit nu să asculți pălăvrăgeala tărâței, ci minunea bobului care moare și învie cu fiecare val, mărunt, simplu, la nivelul tău de înțelegere.
Imensitatea oceanului nu te strivește prin ceea ce pare talerului de cântărire al ochilor omenești, ci te copleșește simfonic prin ridicarea ta în cerescul cosmic al nunții de albastru. Fiecare val vorbește de cer, vorbește de iubirea lui pentru mireasa veșnică a cerului. Privind cele două imensități începi să te cunoști mai bine. Ești invitat la dialog și observi că fără tărâța definițiilor tu ești o imensitate al sinelui tău, deopotrivă cu aceea a cerului și a mării. Și tu ești un negrăit al grăitorului și în oceanul cuvântului tău se poate întrupa Cuvântul. Și oare cine ar putea vorbi de miriadele de lumi ale Cuvântului? Și cum? Întreabă oceanul, scoate ceara din urechi și ascultă! Deja au început să fâlfâie aripile Spiritului Sfânt pentru că ''credința vine prin auz'' și oceanul le repetă.
Vezi? Aceasta se numește dezmărginire. Printre constelații tale intri in illo tempore, la rădăcina timpului care dormea în ghinda ADN-ului de foc când Lumina era peste tot, oceanica lumină a Lui - fără de soare, fără de lună, lumina feciorelnică a Celui născut din Fecioară. Și auzul tău se luminează și ești la începutul lumilor când Spiritul se plimba deasupra apelor.
Dacă în urechea ta nu auzi șoapta roditoare a fâlfâitului de ape ale Spiritului ești doar un bușnean și nu ai înțeles nimic din cărțile nescrise ale oceanului. Ăsta e Atlanticul și în el este Atlantida ta, e scufundată în tine și trebuie să o regăsești. Atlantida înseamnă aripă. Cerul fără de aripă nu poate să fie cer, și marea fără de cer nu poate să fie mare, ci o cantitate de apă cenușie cu Atlantida ei de albastru. Împărăția lui Dumnezeu, așa tună oceanul, începe cu aripa și sub aceeași aripă albastră ale Duhului s-a născut împărăția apelor mele!
Matei nu m-a observat ce fac cu ochii închiși. Credea că e semnul bătrânețelor așa că s-a dus mai departe. Încercam să decodific frecvența de undă a valurilor. Dacă ești atent există o succesiune a diferitelo forme de val pe care le recunoști după sunet. Dacă totuși există un Braille al oceanului?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu