Albăstruiu
(19)
Pătrunde-n miez ca-n
propria sa casă,
desculț, lăsând afară
toată zarva.
Și-a scuturat din sine
toată pleava
de litere cu voce
lipicioasă.
Afară a lăsat scrumul
din vise,
idei hibride înmuiate-n
ceață.
Ca niște pești zvâcnind
la suprafață,
se-ntorc lumini din
lumile închise.
Aici nu-i timp uitat
între crevase,
să-și roadă clipa,
cinic, în măsele,
nici glasul vreunei
umbre ușurele,
să-i intre Albăstruiului
în oase.
Din sine întru sine,
doar minunea
cântă domol o melodie
lină,
purtată de-un ecou în
serpentină,
care-i asigură
conexiunea
cu miezul grav, pulsând
în plasma oarbă
ca fătul în placenta
unei mame.
Cântec purtat de
infinite game,
în sine însuși iar să se
absoarbă.
Vrăjit e Albăstruiul,
cum nu-i altul,
sorbit de-o notă-n
ritmurile fine.
Trecut în cântec,
resorbit de sine,
va ști, de-acum, cât e
de sfânt înaltul.
(5)
- Scoate-ți mămăliga
dintre dinți, Albăstruiule,
și nu uita, puiule,
că eu nu mi-s una din
alea crescute la coada vacii,
ador aplaudacii
care-mi fac temenele din
zori până-n seară.
Pe când tu ești o fiară:
dai drumul muzicii -
atunci când nimeni nu se așteaptă -
pentru lumea deșteaptă;
de nu mai are nimeni
feeling pentru fluxul meu poematic,
tocmai atunci când părea
mai simpatic.
De-aceea, du-te, puiule,
în lanul tău de secară,
că prea m-ai făcut de
ocară!
Așa-i grăi Albăstruiului
o poemă fină de la oraș,
cu boiul gingaș,
cu picioare metrice
inegale
și mersul agale.
Cu inima strânsă,
Albăstruiul îi vorbi pentru ultima oară:
- Așa vorbușoară
nu-i de cinste pentru o
poemă ca tine,
cu fine botine.
N-oi fi eu veun
luceafăr, dar am sânge în vers
cât să pun în mișcare
textualul demers.
Rezonează vreo stea sau
vreo umbră de lună?
N-o să am pentru asta pe
vreunul ranchiună.
Toți suntem - laolaltă:
poemașe, poeme -
picături de-adevăr
strălucind în noeme.
Dacă noimă nu e, nici
frumos nu există,
geaba inșii fățarnici
sau vreo stea verslibristă
au să bată-n țimbale
sau în oalele goale,
spre-a trezi doar prin
zgomot atenția,
generând, implicit,
intervenția
vreunui expert în pauza
dintre cuvinte;
geaba, zic, ia aminte,
oi fi eu un poem cu
mămăliga-ntre dinți,
dar am leac pentru
ieșiții din minți!
(18)
Albăstruiul îmi zice că
postmodernismul e mort.
Doar scrie-n raport
că seamănă cu un tort
de pe care unul mai
pofticios a luat frișca
folosind brișca,
apoi l-a tăiat în
bucăți:
una pentru cel care
scrie din cărți,
alta pentru mecanicul de
sunete goale,
una mică pentru dama
care-și ține poezia sub poale,
una mai mare pentru
autorul de epopei,
alta la fel de mare din
care să ciugulească miile-i de lachei.
Și-n fine, când tortul
s-a terminat,
se-nțelege că postmodernismul
a sucombat.
Fie-i țărâna ușoară, că
mult bine a adus omenirii
consumând tot caimacul
din cafeaua gândirii
celor ce mai ‘nainte,
fini dresori de cuvinte,
au făcut icoană din
simțire și vers!
Aprig a fost la mers:
străbătea vioi toate
drumurile bătătorite,
o lua mereu pe ocolite
să nu fie prins cu
cioara vopsită
ascunsă, cu grijă, sub
pulpana cosmopolită.
Fie-i iertate
păcatele toate
că prea mult a iubit
să dea foc poeziei, și-n
cenușă de mit
să-și înjghebeze un
sălaș provizoriu,
devenind, mai apoi, atât
de notoriu,
încât plebea să creadă
că-i vreo nouă magie,
bazată pe tehnologie
și pe alte răcnete de
ultimă oră!
Drept îi, depășea poezia
ierbivoră
cu paștișe, răstălmăciri
deocheate,
cu adevăruri,
deja-spuse, trunchiate.
Dar nu e catastrofă, va
rămâne din el
ceea ce-i nesupus
vreunei norme defel.
Că nu totul s-a spus,
nesfârșit e cuvântul
ce va ține mai mult
decât însuși Pământul.
Un curent sau vreun
altul nu au cum să impună
ce cuvânt să răsară, ce
cuvânt să apună,
care junghi e mai nobil,
care e mai plebeu,
ce culoare s-admiri
dintr-un vis-curcubeu.
Curentu-ți provoacă doar
vreun junghi trecător,
de nu se întâmplă să-l
găsești pe covor
adormit, după opintirea
din ușă,
căutând agitat vreo
mătușă,
să-i deschidă, să-i dea
bună-ziua,
când mai simplu-ar fi să
strige: „Piua!”
(21)
Albastrul e ceva etern:
străbate spații după spații,
se-ntoarce-n timp; în
viitor, încântă alte generații.
Și-auzi pe-un cinic
tinerel, ștergându-și cașul de la gură:
„Ești cam aiurea în
tramvai, deși te crezi mare figură.
Căci Dumnezeul tău e
mort, iar zei pragmatici îi iau locul.
Ce-atâta cântec fără
rost? Doar file bune
de-aprins focul.
Azi, poezia e un moft
(să nu spun pierdere de vreme),
nu te ajută nicidecum,
chiar de-ai să scrii antipoeme.”
Trist, îl ascult pe
tinerel, fără a-l lua prea mult în seamă.
Albastrul râde-ncetinel
și către june-acum exclamă:
„Vai! Aflu că deja sunt
mort, cu Dumnezeul meu odată,
că doar nimic sunt pe
pământ, iar lumea ta e-așa bogată,
încât și coada de topor
are un diamant în frunte.
Ce să mai zic?
Felicitări! Ai grijă doar când treci pe punte,
că-i prea fragilă spre-a
lansa pe cer o stea așa de mare.
(Mă tem că invers ai
zbura, și-o baie rece-ar fi salvare.)
Mergi fără teamă! Drumul
tău nu ți-l ia nimeni, n-avea grijă!
Răniți suntem cu
toții-oricum, chiar neloviți de nici o schijă.
Și iată adevărul crud:
totul se mișcă-ntre cuvinte,
din gol să iasă forme
noi călcând pe vii și pe morminte.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu