„CRONICĂ DE CARTE: Matrioșka umbrelor
Printre poeții
neoexpresioniști ai liricii actuale românești, Teodor Dume se remarcă nu doar
prin structura profundă a poemelor și tematica meditativă, adesea metafizică,
cum vom vedea și în cel de-al doisprezecelea volum apărut sub penița sa la
Editura Princes Multimedia, în anul 2018 și intitulat simpatetic „ Devoratorul
de umbre”, cu o prefață semnată de poetul Daniel Corbu, membru al Uniunii
Scriitorilor din România, filiala Iași. Temă universală a literaturii, motivul
umbrei care însoțește destinul oamenilor este frecvent întâlnită și la
scriitori români ( L. Blaga, T. Arghezi, C. Petrescu). „Când murim, - scria
Blaga - nu facem decât să ne retragem lin în propria umbră" (Cuvinte pe o
stelă funerară). Ei bine, Teodor Dume în volumul său de poeme încercă să țină
Moartea în șah, să o agonizeze, să o îndepărteze, devorându-i până și urma
umbrei. Timpul devine un factor decisiv în această luptă cu stihiile morții,
efemeritatea lui fiind cu atât mai zdrobitoare raportată la viață: „ vine o
vreme când începi să semeni/ cu un fum de țigară/ te așezi între noapte și zi/
(…)/ umbrele se mișcă de acolo – acolo/ cineva scormonește prin tine/ te scurgi
încet dar/ nu zici nimic// devoratorul de umbre înghite orizontul” ( pag 9, „
Timpul, devoratorul de umbre”). Poetul pare că a uitat de sine în această
încercare, aproape că nu mai întrevede „ nicio perspectivă existențială/ (…)/
între ceea ce sunt și ceea ce ar trebui să fiu” ( pag 12, „ Perspectivă”) ,
singurul pilon de susținere al acestui zbucium interior fiind legătura cu
divinitatea : „ când mi-am adus aminte de mine/ Dumnezeu a lăcrimat// acum stăm
amândoi între două drumuri/ și ne privim…” ( pag 10, „ Țipătul umbrei”).
Credința poetului este mai mult decât cathartică și salvatoare, când este vorba
despre lupta cu viața sau cu moartea, va ține la distanță „ umbra ațipită pe
trup” care „ adaugă încă o zi jocului de-a viața” când „ liniștea e ca un fel de
moarte”, atunci „ nimeni și nimic nu mă poate convinge că/ nu există Dumnezeu
atât timp/ cât lumina din așteptarea zilei/ trece prin mine/ nu știu dacă
durerea trecerii/ e o simplă moarte/ știu însă că/ înainte de orice alt cuvânt/
există Dumnezeu/ singurul care îmi contabilizează/ fiecare promisiune” ( pag
17, „ Nu știu dacă durerea trecerii e o simplă moarte”). Copleșit de trăirile
interioare, poetul Teodor Dume alege „ un alt mod de viață” pentru a da sens
lucrurilor și anume poezia, respectiv cuvântul, pe care autorul îl sădește în
versuri de o lirică sensibilă și emoționată , cu simplitate și onestitate, în
aceeași „singurătate devenită om ”, așa cum afirmă Friedrich Nietsche : „ am
lipit cuvintele între ele/ cu puțin suflet/ sigur nu le-am inventat eu/ nici
cel puțin virgula/ n-am inventat-o/ deși pare-se că trebuia/ după propriile
reguli/ oricum este și acesta un mod/ de a scrie pentru veșnicul mâine// de
fapt ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte” ( pag 27, „ Un alt mod de
viață”). Poezia lui Teodor Dume este reflexivă, psihologică, coborând cu
precădere în substraturile eu-lui uman. În tot acest spectacol cu umbre care
intră în alte umbre și acelea în următoarele umbre, un fel de Matrioșka
umbrelor , destul de asemănătoare cu „Matrioșka mincinoșilor” a lui Marian
Voicu, carte care propune cititorului o interpretare critică a unei epoci
tulburi și îi înlesnește înțelegerea mecanismelor mediatice și politice care
stăpânesc lumea de astăzi , autorul volumului „ Devoratorul de umbre”, ne
vorbește nu despre sinele său, ci despre sinele unei societăți ajunsă
devoratoarea propriei conștiințe, infestată, coruptă, care nu mai are timp să
respire, nepăsătoare la tot și toate, centralizată pe nevoile zilnice, în care
cu toții ne creștem copii „imaginându-ne că trăim”. Remarcabil poemul de la pag
69, „ Respirații politico-economice”, de factură neomodernistă, o frescă tristă
a societății și vieții în care trăim: „ de la o vreme oamenii nu se mai
bărbieresc și/ somnul și-l împlinesc între două stații/ de autobus sau tramvai/
micul dejun și-l iau în pauza de țigară // nu nu le mai pasă// copiii au spart
tabla la școală se fumează/ pe la colțuri în wc și-n ghereta portarului/ fondul
clasei a mai crescut un părinte/ repară tavanul altul rașchetează parchetul// la
trezorerie trei bugetari aliniați/ la ghișeele de la parter/ încasează o
penalizare de un leu// medicul de familie te palpează/ contra sumei de cinșpe
lei/ la spital te internează numai cu/ algocalminul în buzunar și o fașă și/
ceva tinctură de iod// de iubit se iubește în picioare/ de două ori între
salariu și avans/ poștașul și-a dus bicicleta la vulcanizare/ așa că nu mai
vine alocația și/ nici pensia majorată cu promisiuni// vecina cu vocea-i
pițigăiată/ te exasperează mâine vine renelu/ să-ți taie curentul/ în cutia
poștală s-a mai pus o înfățișare/ de plată de la bancă apă și gunoi și/ multe
alte necesități// la știri se anunță cod galben// nu nu încerca să te sinucizi/
pentru un minut vei fi fericit/ mâine e zi de salariu/ șase sute de lei minus șomajul/
pensia ceasul și impozitul/ egal patru sute optzeci de lei// guvernul anunță
creșterea salariului minim/ la șaptesutecinci lei la anu// arsura din stomac nu
mai doare/ și eu îmi imaginez că trăiesc” . Realitatea poetului devine volatilă
măcinat de probleme existențiale, singurătate interioară îl duce la pierderea
identității și doar sufletul este acela care îl mai ține pe linia de plutire: „
uneori privesc dintr-o altă realitate/ doar sufletul mi-a mai rămas același/
într-o lume în care / nu mai sunt eu și/ nici umbra nu mai pare să fie ce a
fost/ las semne din loc în loc/ pentru atunci/ când mă voi întoarce” ( pag 39,
„ Câteva gesturi”). Printre temele esențiale ale cărții se află și aceea a
mamei, temă abordată și în volumele anterioare, care va mări emotivitatea
versurilor. Mama pentru poetul Teodor Dume este acel cineva care „ îi umblă
prin suflet” și despre care va vorbi doar cu Dumnezeu, mai ales în prejma
sărbătorilor Crăciunului, când dorul devine mirabil, durerea înlăcrimând cerul
sufletului autorului: „ cineva îmi umblă prin suflet/ e mama/ o strig/ dar/ nu
spune nimic…/ durerea topită în lumina unei lumânări/ se întinde peste tot/
nu-i nimic/ într-o bună zi mă voi întâlni cu Dumnezeu/ și-l voi întreba despre
mama// știu că în așteptarea asta/ la distanță de-o lacrimă/ sunt doar eu//
…și-o dorință” ( pag 14, „ De Crăciun”). Sentimentul de akedia, starea de
inutilitate și vremelnicie , problematica vieții și a morții pe care o vom
regăsi în multe din poeme, alungește umbra din versuri, acestea devenind tot
mai grave, cititorul fiind invitat la retrospecție și meditație asupra tuturor
acestor stări și sentimente: „ eu știu că viața și moartea/ sunt două realități
în care oscilez// una se descompune (sfârșită)/ în propria umbră/ și alta/
mistuie așteptarea/ într-o lume în care/ sângele dizolvă lumina…// și nu-i
totul pierdut// între mine și ele există un drum” (pag 71, „ Moartea o iluzie
sau capătul celălalt al vieții…”). Semantica textului este una simplă, ferită
de livresc, cuvintele se leagă natural în idei fluente, palpabile cititorului.
Lirica textului se naște din emanația sentimentului cu care poetul Teodor Dume
își încarcă poemele prin metafore și comparații mai mult mișcotoare decât
epatante. „ Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau
Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut și nu făcut, Teodor
Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă
originală un univers liric inconfundabil” (Daniel Corbu). Volumul „ Devoratorul
de umbrea” demonstrează cu prisosință acest univers liric desfășurat din
interior spre exterior, într-o singurătate care pătrunde până în miezul
propriei umbre a autorului, marcată de un timp al întrebărilor profunde,
invitând cititorul la o lectură meditativă, reflexivă, intimă și psihologică în
același timp. Poezia lui va avea întotdeauna, încă ceva de spus, chiar și după
ce copertele cărților sale au fost închise.
Mihaela
Meravei 11.01.2019”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu