- Am spus să nu mai lăsăm geamurile deschise! Intră tot felul de insecte.
Afirmase George în timp ce urmărea zborul haotic al unui future de molie în bucătăria în care se afla, împreună cu fratele său. Era noapte şi tocmai sosise de la mare. Pielea, pe spate, pe braţe îi era arsă serios. Semn că, fie nu a avut grijă şi a ieşit din hotel la ore nepotrivite, fie nu a cumpărat o cremă contra arsurilor, bună. Mihai spăla vasele. Tocmai mâncaseră un pepene, era trecut de miezul nopţii şi pe geamul întredeschis apăruse insecta care se izbea de toţi pereţii. Lui George nu îi plăceau de loc moliile, îl scârbeau. O stare, care se repeta de fiecare dată, inexplicabilă şi totuşi, cât se poate de repulsivă. Voia să scape numaidecât de biata insectă, indiferent prin ce mijloace. Unii o numeau fobie, alţii râdeau de el, îl vedeau ca pe un fricos din calea afară, mereu exagerat. Însă, el ştia că e mai mult decât o fobie sau repulsie. Pur şi simplu era ceva care întrecea cu mult cele două. De aceea, agitat, se uita după paleta de muşte sau după un ziar.
- În casa asta, niciodată nu găseşti un lucru la locul lui. Unde e blestamata aia de paletă!
- Stai încet, nu te mănâncă, e o biată insectă!
- Tu să taci, ştii că nu suport să văd astfel de fluturaşi.
Molia speriată şi ea de locul în care ajunsese, se mai învârti haotic de vreo câteva ori, făcu nişte mişcări asemănătoare piruetelor şi dispăruse din peisaj. Oare unde o fi zburat fluturaşul? Unul destul de mărişor. Lui George i se părea că fluturaşii de molie sunt o specie aparte, în sensul în care, dintre toate speciile de fluturi, aceştia erau pseudofluturii, impostorii speciei, paria acestei specii. Credea el că, demult şi fluturii de molie fuseseră nişte fluturi graţioşi, care au decăzut, devenind nişte fluturi întunecaţi, groteşti, un fel de demoni ai fluturilor.
În timp ce îşi amintea toate acestea, ajunsese în camera sa. Nu avea chef să despacheteze bagajele. Va face mâine acest lucru. Acum, avea de gând, fie să doarmă, fie să se uite la un film. Nu era atât de obosit, băuse pe tren două cafele cam tari şi, la final, un energizant, care îl agitase mai mult.
Întâi, îl sunase pe Mihai, şeful lui să îl anunţe că mâine va merge la serviciu. Se simţea în stare. Mai ales că, fiind în mijlocul săptămânii, aveau câteva comenzi serioase sau cel puţin asta figura în fişa primită pe mail. Lucra la un cabinet veterinar şi erau programate pentru mâine, la consult, încă dis de dimineaţă, vreo zece animale. S-a uitat cam o jumătate de oră la un serial şi a început să caşte. Aşa că s-a pregătit pentru somn. Chiar dacă cele două cafele, în mod aparent, îşi făcuseră efectul până atunci, adormise imediat.
Însă, se trezi brusc. În casă, luminile stinse. Fratele său se culcase şi el. Avea tot mai clară, senzaţia că aude ceva. În aer, deasupra lui. Îşi scosese o mână din plapumă şi o mişcase în aer. Simţise ceva. Dăduse cu mâna peste o insectă. Se înfioră. Îşi băgase imediat mâna la loc. Ce să fie? Ţânţari, poate. Dar dacă e fluturaşul de molie? Dacă a ajuns în camera lui? Sunetul semăna mai mult cu o mişcare intensă de aripi, care se apropia tot mai mult de el. Îşi scosese încă o dată mâna din plapumă, luase telefonul de lângă, îl deschisese şi aprinsese lanterna. Îl săgetase o durere în partea arsă a umărului. Dintr-o dată se înspăimântă. Se băgă cu totul în plapumă. Telefonul rămăsese deasupra, pe plapumă. La lumina lanternei, în aer planau zeci de fluturaşi de molie. Acum, se apropiau şi mai mult de lanternă. George îşi revenise. Îşi spusese că e ridicol ce face, doar e bărbat şi vorba fratelui său, nu muşcă insectele ăstea. Aşa că, foarte încet, tremurând puţin, începea să dea la o parte plapuma. În acel moment, roiul de fluturi se abătu asupra lui cu o forţă incredibilă. Îl înconjurară, se puseseră pe el, se comportau ciudat şi voiau să îl atace. George se frământa, dădea din mâini, din picioare. Plapuma căzuse jos. Erau atât de mulţi, încât degeaba dădea cu mâna după ei. Dacă îi izgonea pe unii, veneau alţii. La lumina lanternei se putea zări, într-un perimetru restrâns, cât de mulţi erau şi deveniseră extreme de agitaţi.
La un moment dat, George auzi un sunet ciudat, ca o sfâşiere şi imediat îl străpunsese un junghi în pulpa de la piciorul drept. Parcă se scurgea ceva pe cearşaf, ceva care era sânge. Chiar asta era, căci un roi de molii îi sfâşiau pielea de la picior. Nu atât de durere, cât de groază, George încercă să se ridice. Zecile de molii care se aflau pe corpul său, reprezentau o greutate serioasă, îi învăluiau corpul treptat într-un înveliş vibrant. Se ridică cu greu. Părea că intrase cu totul într-un stup de viespi. Se împiedicase de un scaun şi încercă să ajungă prin întuneric la uşă. Moliile îl acoperiseră aproape în întregime. Simţea, auzea activitatea din cameră, din interiorul acestui înveliş viu, cu un miros pronunţat de naftalină. În cameră se auzeau alţi zeci de fluturaşi agitați. Până să ajungă la uşă, începuse să se petreacă ceva monstruos. În interiorul acelui înveliş, pătrunseseră alte molii mai mari care au început să îi sfâşie din nou bucăţi din piele. Toate acestea se întâmplau cu o rapiditate incredibilă. Nici nu avea timp să se dezmeticească şi, în mod bizar, nici durerea nu mai era atât de mare. Cu cât sfâşiau bucăţi mai mari din pielea lui, cu atât durerea scădea până când dispăruse cu totul. Era straniu. Şi forţa, foamea acestor molii monstruase. Parcă aveau nişte cleşti imenşi la gură, cu care sfâşiau încontinuu. Însă, cu cât scăpa mai repede de bucăţile din ce în ce mai mari de piele, cu atât se simţea mai uşurat. Parcă ieşea din propria-i piele ca dintr-un înveliş mult prea strâmt, prea rigid. Acum se elibera.
A încercat şi putea să se mişte din nou. Deschisese uşa camerei şi ajunsese în holul întunecat. Arăta caraghios, îşi spunea. Ca un cosmonaut în costumul ăsta de insecte. Groaza, încordarea îl părăsiseră total. Putea să gândească limpede. Se simţea calm şi, oarecum confortabil în costumul său ciudat. Părea că şi moliile care îl alcătuiau, adormiseră.
După un timp, moliile dispăruseră din cameră. Cele care fuseseră pe corpul său, căzuseră moarte. La atingere, jos, formau un covor de chiciură. Era încă întuneric. Totul era cuprins de o linişte încordată, ca o urmă a vibrării ce avusese loc înainte. Putea să vadă cât de cât prin beznă. A aprins lumina. Nici pe pe jos nu mai era nimic. Se îndrepta spre baie spunându-şi că a avut un coşmar teribil. Până când a ajuns la oglindă.
Afirmase George în timp ce urmărea zborul haotic al unui future de molie în bucătăria în care se afla, împreună cu fratele său. Era noapte şi tocmai sosise de la mare. Pielea, pe spate, pe braţe îi era arsă serios. Semn că, fie nu a avut grijă şi a ieşit din hotel la ore nepotrivite, fie nu a cumpărat o cremă contra arsurilor, bună. Mihai spăla vasele. Tocmai mâncaseră un pepene, era trecut de miezul nopţii şi pe geamul întredeschis apăruse insecta care se izbea de toţi pereţii. Lui George nu îi plăceau de loc moliile, îl scârbeau. O stare, care se repeta de fiecare dată, inexplicabilă şi totuşi, cât se poate de repulsivă. Voia să scape numaidecât de biata insectă, indiferent prin ce mijloace. Unii o numeau fobie, alţii râdeau de el, îl vedeau ca pe un fricos din calea afară, mereu exagerat. Însă, el ştia că e mai mult decât o fobie sau repulsie. Pur şi simplu era ceva care întrecea cu mult cele două. De aceea, agitat, se uita după paleta de muşte sau după un ziar.
- În casa asta, niciodată nu găseşti un lucru la locul lui. Unde e blestamata aia de paletă!
- Stai încet, nu te mănâncă, e o biată insectă!
- Tu să taci, ştii că nu suport să văd astfel de fluturaşi.
Molia speriată şi ea de locul în care ajunsese, se mai învârti haotic de vreo câteva ori, făcu nişte mişcări asemănătoare piruetelor şi dispăruse din peisaj. Oare unde o fi zburat fluturaşul? Unul destul de mărişor. Lui George i se părea că fluturaşii de molie sunt o specie aparte, în sensul în care, dintre toate speciile de fluturi, aceştia erau pseudofluturii, impostorii speciei, paria acestei specii. Credea el că, demult şi fluturii de molie fuseseră nişte fluturi graţioşi, care au decăzut, devenind nişte fluturi întunecaţi, groteşti, un fel de demoni ai fluturilor.
În timp ce îşi amintea toate acestea, ajunsese în camera sa. Nu avea chef să despacheteze bagajele. Va face mâine acest lucru. Acum, avea de gând, fie să doarmă, fie să se uite la un film. Nu era atât de obosit, băuse pe tren două cafele cam tari şi, la final, un energizant, care îl agitase mai mult.
Întâi, îl sunase pe Mihai, şeful lui să îl anunţe că mâine va merge la serviciu. Se simţea în stare. Mai ales că, fiind în mijlocul săptămânii, aveau câteva comenzi serioase sau cel puţin asta figura în fişa primită pe mail. Lucra la un cabinet veterinar şi erau programate pentru mâine, la consult, încă dis de dimineaţă, vreo zece animale. S-a uitat cam o jumătate de oră la un serial şi a început să caşte. Aşa că s-a pregătit pentru somn. Chiar dacă cele două cafele, în mod aparent, îşi făcuseră efectul până atunci, adormise imediat.
Însă, se trezi brusc. În casă, luminile stinse. Fratele său se culcase şi el. Avea tot mai clară, senzaţia că aude ceva. În aer, deasupra lui. Îşi scosese o mână din plapumă şi o mişcase în aer. Simţise ceva. Dăduse cu mâna peste o insectă. Se înfioră. Îşi băgase imediat mâna la loc. Ce să fie? Ţânţari, poate. Dar dacă e fluturaşul de molie? Dacă a ajuns în camera lui? Sunetul semăna mai mult cu o mişcare intensă de aripi, care se apropia tot mai mult de el. Îşi scosese încă o dată mâna din plapumă, luase telefonul de lângă, îl deschisese şi aprinsese lanterna. Îl săgetase o durere în partea arsă a umărului. Dintr-o dată se înspăimântă. Se băgă cu totul în plapumă. Telefonul rămăsese deasupra, pe plapumă. La lumina lanternei, în aer planau zeci de fluturaşi de molie. Acum, se apropiau şi mai mult de lanternă. George îşi revenise. Îşi spusese că e ridicol ce face, doar e bărbat şi vorba fratelui său, nu muşcă insectele ăstea. Aşa că, foarte încet, tremurând puţin, începea să dea la o parte plapuma. În acel moment, roiul de fluturi se abătu asupra lui cu o forţă incredibilă. Îl înconjurară, se puseseră pe el, se comportau ciudat şi voiau să îl atace. George se frământa, dădea din mâini, din picioare. Plapuma căzuse jos. Erau atât de mulţi, încât degeaba dădea cu mâna după ei. Dacă îi izgonea pe unii, veneau alţii. La lumina lanternei se putea zări, într-un perimetru restrâns, cât de mulţi erau şi deveniseră extreme de agitaţi.
La un moment dat, George auzi un sunet ciudat, ca o sfâşiere şi imediat îl străpunsese un junghi în pulpa de la piciorul drept. Parcă se scurgea ceva pe cearşaf, ceva care era sânge. Chiar asta era, căci un roi de molii îi sfâşiau pielea de la picior. Nu atât de durere, cât de groază, George încercă să se ridice. Zecile de molii care se aflau pe corpul său, reprezentau o greutate serioasă, îi învăluiau corpul treptat într-un înveliş vibrant. Se ridică cu greu. Părea că intrase cu totul într-un stup de viespi. Se împiedicase de un scaun şi încercă să ajungă prin întuneric la uşă. Moliile îl acoperiseră aproape în întregime. Simţea, auzea activitatea din cameră, din interiorul acestui înveliş viu, cu un miros pronunţat de naftalină. În cameră se auzeau alţi zeci de fluturaşi agitați. Până să ajungă la uşă, începuse să se petreacă ceva monstruos. În interiorul acelui înveliş, pătrunseseră alte molii mai mari care au început să îi sfâşie din nou bucăţi din piele. Toate acestea se întâmplau cu o rapiditate incredibilă. Nici nu avea timp să se dezmeticească şi, în mod bizar, nici durerea nu mai era atât de mare. Cu cât sfâşiau bucăţi mai mari din pielea lui, cu atât durerea scădea până când dispăruse cu totul. Era straniu. Şi forţa, foamea acestor molii monstruase. Parcă aveau nişte cleşti imenşi la gură, cu care sfâşiau încontinuu. Însă, cu cât scăpa mai repede de bucăţile din ce în ce mai mari de piele, cu atât se simţea mai uşurat. Parcă ieşea din propria-i piele ca dintr-un înveliş mult prea strâmt, prea rigid. Acum se elibera.
A încercat şi putea să se mişte din nou. Deschisese uşa camerei şi ajunsese în holul întunecat. Arăta caraghios, îşi spunea. Ca un cosmonaut în costumul ăsta de insecte. Groaza, încordarea îl părăsiseră total. Putea să gândească limpede. Se simţea calm şi, oarecum confortabil în costumul său ciudat. Părea că şi moliile care îl alcătuiau, adormiseră.
După un timp, moliile dispăruseră din cameră. Cele care fuseseră pe corpul său, căzuseră moarte. La atingere, jos, formau un covor de chiciură. Era încă întuneric. Totul era cuprins de o linişte încordată, ca o urmă a vibrării ce avusese loc înainte. Putea să vadă cât de cât prin beznă. A aprins lumina. Nici pe pe jos nu mai era nimic. Se îndrepta spre baie spunându-şi că a avut un coşmar teribil. Până când a ajuns la oglindă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu