Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Se afișează postările cu eticheta NR.5/2019. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta NR.5/2019. Afișați toate postările

Liviu Nedelcu: sinele meu

versuri     

Acel Cineva ce spune că sunt,
Cel ce mi-a dat suflet, voință şi gând,
Cel ce îl simt că în mine trăiește,
Cel ce din umbră mă călăuzeşte,
Acel Cineva din nevăzuta-mi fire,
e Sinele meu, picătura de dumnezeire.
E bunul meu sfetnic, prieten din vis,
e călăuza finală a vieții spre Paradis!
Şi chiar Paradisul se află în mine,
iar Sineĺe meu îl cunoaşte prea bine,
căci el e Păstorul spiritelor ce scântee,

Dumitru Ichim‎ : Străina


locuia în mine.
Unde-ar putea locui o străină
decât într-un străin?
De-ar fi să trăiască
în aerul curat din grădină
ar fi o ceapă
ce se îmbracă în rochii de crin.
Într-o zi în ziar,
fără să știu,
a postat un anunț,
la rubrica despre javre pierdute
și convenabile nunți,
cu litera minimă:
''Închiriez patru camere goale.
Telefonați seara
și-ntrebați de Inimă,
sau Inimioara.''

De aici a-nceput
drum de necaz fără vină,
și mesageria telefonului plină:
- Camerele tale nu au ferești
de n-a locuit înainte
nicio femeie să o iubești?
- Nu, niciodată,
ci doar o străină
cu fantezie de morse
dactilografiată-n
peretele meu.
- Dar nici Dumnezeu,
după ce și-ar fi aprins
felinarul, steaua și fragul
nu ți-a trecut pragul
singurătăților să depănați mosorul?
- Nu, că Preabunul
locuiește în cuib cu lăstunul,
dar sub pat
are ascuns-o lădiță
cu moșteniri, ipoteci, testamente
toarse în buchi de peniță,
iar din ceară - smochina
pecete.
- Deci ai o străină,
stăpână pe-a ta străinie,
ca pe-un iaz
vârful de munte, înaltul,
dar unde îți este odaia
de somn și trezvie?
- Mereu sunt în altul,
niciodată în mine -
șlefuitor
de cârlige, zăvoare, lăcată.
Odată
într-un salon m-am întâlnit
cu îngerul meu păzitor.
În loc de aripă albă,
aruncase pe el un halat
și l-am auzit
șușotind cu surorile-n șoapte
ca o noapte
ce-și adoarme o rază
pe coapse de oale:
- Străinul a fost atacat
de cea cu anunțu-n ziare
că-nchiriază
patru camere goale.

NR.5/2019.ISSN 2668 - 5620

         
                                           

ÎN ACEST NUMĂR:

POEZIE/Proză/Evenimente/Aforisme/Pictură/Imagini/Opinii

* Savu Popa
* Ștefan Teodor Cabel                                      * Teodor Dume
* Daniel Corbu                                                  * Ileana Cătănescu
* Ionel Bota                                                       * Mircea Trifu
* Mihai Cimpoiu                                                * Eugen Pohonțu
* Gina Zaharia                                                   * Ottilia ardeleanu
* Viorel Boldiș                                                   * Nicolae Vălăreanu Sârbu
* Paul Coculeanu                                              * Mioara Băluță
* sebastian Golomoz                                        * Vasilisia Lazăr - Grădinariu
* Vasilica Ilie                                                      * George Orwel
* Melania Cuc                                                    * Atila Racz
* Geo Galetaru                                                  * Nicolae Iorga
* Getuța Corbu                                                  * Mahatma Gandi
* Rubrica PREMII
* Rubrica OPINII


 ***************************************************

Ordinea în pagină este aleatorie

****************************************************
Sursa materialelor din pagina facebook și grupurile administrate

Nicolae Văleanu Sârbu:întors din vis


Am nopți cu păduri de mesteacăn
sorb de sub coaja lor apă vie
în frumoasele primăveri de argint
ce mă încarcă cu energie vitală
întors din vis
mă faci să gust din viață
cu graba clipelor năpustite peste trup
nu-mi doresc suferința uitării
desprinderea de real
vreau să rămân cel care sunt
fără de margini și sfârșit

Savu Popa:Până când a ajuns la oglindă

Savu Popa
- Am spus să nu mai lăsăm geamurile deschise! Intră tot felul de insecte.
Afirmase George în timp ce urmărea zborul haotic al unui future de molie în bucătăria în care se afla, împreună cu fratele său. Era noapte şi tocmai sosise de la mare. Pielea, pe spate, pe braţe îi era arsă serios. Semn că, fie nu a avut grijă şi a ieşit din hotel la ore nepotrivite, fie nu a cumpărat o cremă contra arsurilor, bună. Mihai spăla vasele. Tocmai mâncaseră un pepene, era trecut de miezul nopţii şi pe geamul întredeschis apăruse insecta care se izbea de toţi pereţii. Lui George nu îi plăceau de loc moliile, îl scârbeau. O stare, care se repeta de fiecare dată, inexplicabilă şi totuşi, cât se poate de repulsivă. Voia să scape numaidecât de biata insectă, indiferent prin ce mijloace. Unii o numeau fobie, alţii râdeau de el, îl vedeau ca pe un fricos din calea afară, mereu exagerat. Însă, el ştia că e mai mult decât o fobie sau repulsie. Pur şi simplu era ceva care întrecea cu mult cele două. De aceea, agitat, se uita după paleta de muşte sau după un ziar.
- În casa asta, niciodată nu găseşti un lucru la locul lui. Unde e blestamata aia de paletă!
- Stai încet, nu te mănâncă, e o biată insectă!
- Tu să taci, ştii că nu suport să văd astfel de fluturaşi.
Molia speriată şi ea de locul în care ajunsese, se mai învârti haotic de vreo câteva ori, făcu nişte mişcări asemănătoare piruetelor şi dispăruse din peisaj. Oare unde o fi zburat fluturaşul? Unul destul de mărişor. Lui George i se părea că fluturaşii de molie sunt o specie aparte, în sensul în care, dintre toate speciile de fluturi, aceştia erau pseudofluturii, impostorii speciei, paria acestei specii. Credea el că, demult şi fluturii de molie fuseseră nişte fluturi graţioşi, care au decăzut, devenind nişte fluturi întunecaţi, groteşti, un fel de demoni ai fluturilor.
În timp ce îşi amintea toate acestea, ajunsese în camera sa. Nu avea chef să despacheteze bagajele. Va face mâine acest lucru. Acum, avea de gând, fie să doarmă, fie să se uite la un film. Nu era atât de obosit, băuse pe tren două cafele cam tari şi, la final, un energizant, care îl agitase mai mult.
Întâi, îl sunase pe Mihai, şeful lui să îl anunţe că mâine va merge la serviciu. Se simţea în stare. Mai ales că, fiind în mijlocul săptămânii, aveau câteva comenzi serioase sau cel puţin asta figura în fişa primită pe mail. Lucra la un cabinet veterinar şi erau programate pentru mâine, la consult, încă dis de dimineaţă, vreo zece animale. S-a uitat cam o jumătate de oră la un serial şi a început să caşte. Aşa că s-a pregătit pentru somn. Chiar dacă cele două cafele, în mod aparent, îşi făcuseră efectul până atunci, adormise imediat.
Însă, se trezi brusc. În casă, luminile stinse. Fratele său se culcase şi el. Avea tot mai clară, senzaţia că aude ceva. În aer, deasupra lui. Îşi scosese o mână din plapumă şi o mişcase în aer. Simţise ceva. Dăduse cu mâna peste o insectă. Se înfioră. Îşi băgase imediat mâna la loc. Ce să fie? Ţânţari, poate. Dar dacă e fluturaşul de molie? Dacă a ajuns în camera lui? Sunetul semăna mai mult cu o mişcare intensă de aripi, care se apropia tot mai mult de el. Îşi scosese încă o dată mâna din plapumă, luase telefonul de lângă, îl deschisese şi aprinsese lanterna. Îl săgetase o durere în partea arsă a umărului. Dintr-o dată se înspăimântă. Se băgă cu totul în plapumă. Telefonul rămăsese deasupra, pe plapumă. La lumina lanternei, în aer planau zeci de fluturaşi de molie. Acum, se apropiau şi mai mult de lanternă. George îşi revenise. Îşi spusese că e ridicol ce face, doar e bărbat şi vorba fratelui său, nu muşcă insectele ăstea. Aşa că, foarte încet, tremurând puţin, începea să dea la o parte plapuma. În acel moment, roiul de fluturi se abătu asupra lui cu o forţă incredibilă. Îl înconjurară, se puseseră pe el, se comportau ciudat şi voiau să îl atace. George se frământa, dădea din mâini, din picioare. Plapuma căzuse jos. Erau atât de mulţi, încât degeaba dădea cu mâna după ei. Dacă îi izgonea pe unii, veneau alţii. La lumina lanternei se putea zări, într-un perimetru restrâns, cât de mulţi erau şi deveniseră extreme de agitaţi.
La un moment dat, George auzi un sunet ciudat, ca o sfâşiere şi imediat îl străpunsese un junghi în pulpa de la piciorul drept. Parcă se scurgea ceva pe cearşaf, ceva care era sânge. Chiar asta era, căci un roi de molii îi sfâşiau pielea de la picior. Nu atât de durere, cât de groază, George încercă să se ridice. Zecile de molii care se aflau pe corpul său, reprezentau o greutate serioasă, îi învăluiau corpul treptat într-un înveliş vibrant. Se ridică cu greu. Părea că intrase cu totul într-un stup de viespi. Se împiedicase de un scaun şi încercă să ajungă prin întuneric la uşă. Moliile îl acoperiseră aproape în întregime. Simţea, auzea activitatea din cameră, din interiorul acestui înveliş viu, cu un miros pronunţat de naftalină. În cameră se auzeau alţi zeci de fluturaşi agitați. Până să ajungă la uşă, începuse să se petreacă ceva monstruos. În interiorul acelui înveliş, pătrunseseră alte molii mai mari care au început să îi sfâşie din nou bucăţi din piele. Toate acestea se întâmplau cu o rapiditate incredibilă. Nici nu avea timp să se dezmeticească şi, în mod bizar, nici durerea nu mai era atât de mare. Cu cât sfâşiau bucăţi mai mari din pielea lui, cu atât durerea scădea până când dispăruse cu totul. Era straniu. Şi forţa, foamea acestor molii monstruase. Parcă aveau nişte cleşti imenşi la gură, cu care sfâşiau încontinuu. Însă, cu cât scăpa mai repede de bucăţile din ce în ce mai mari de piele, cu atât se simţea mai uşurat. Parcă ieşea din propria-i piele ca dintr-un înveliş mult prea strâmt, prea rigid. Acum se elibera.
A încercat şi putea să se mişte din nou. Deschisese uşa camerei şi ajunsese în holul întunecat. Arăta caraghios, îşi spunea. Ca un cosmonaut în costumul ăsta de insecte. Groaza, încordarea îl părăsiseră total. Putea să gândească limpede. Se simţea calm şi, oarecum confortabil în costumul său ciudat. Părea că şi moliile care îl alcătuiau, adormiseră.
După un timp, moliile dispăruseră din cameră. Cele care fuseseră pe corpul său, căzuseră moarte. La atingere, jos, formau un covor de chiciură. Era încă întuneric. Totul era cuprins de o linişte încordată, ca o urmă a vibrării ce avusese loc înainte. Putea să vadă cât de cât prin beznă. A aprins lumina. Nici pe pe jos nu mai era nimic. Se îndrepta spre baie spunându-şi că a avut un coşmar teribil. Până când a ajuns la oglindă.

Ștefan Teodor Cabel: azi e septembrie

Este posibil ca imaginea să conţină: copac, plantă, în aer liber, natură şi apă
Azi e septembrie
frunzele s-au plictisit de pom
valsează
pământul le așteaptă flămând
toamnele trec
mă trag după ele
mă țin de marginea zilelor
mă țin


Sintagme literare,,NR.4/2019


Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Ionel Bota:Septembrie


Este posibil ca imaginea să conţină: Ionel Bota, zâmbind, ochelari de vedere şi interior
săptămâna luminată
eu te-am întâlnit în ţara făgăduită ninsorii
acolo unde femeile trec din libertatea amintirii în somnul bărbaţilor
trupul tău aştepta mirele clipei
braţele tale repetau miracole invocând
atunci au strigat pelerinii în pieţele bethaniei şi deodată renăscând
culeasă din apa râului în paradis o lumină sădeşte copacul zilelor mele
astfel tulburătoare buzele tale cucereau noapte de noapte imperiul dintr-un vis
iar ochii vedeau pe muntele cuvintelor
înălţarea mea la cer
catargele zorilor purtau chipul tău ca un stindard
când pielea înflorise în cărţile diademei
înaltele cupe dizolvau sigiliul timpului trecut
dar cu un sărut ai destrămat anotimpul îmblânzind ceasul veacurilor mute
înhămat la carul stelei absolute eu rămâneam pe malul râului chemându-te
atunci am deschis pleoapele şi erai tu geamătul acestei clipe
astăzi până şi tăcerea obiectelor din camera mea
poartă mireasma coapselor tale

sursa,
Ionel Bota

Teodor Dume,pag.101, Revista ARTE,nr.8/13,august 2019

mulțumiri,
Ionel Bota , Daniela Marchetti 

Este posibil ca imaginea să conţină: text
Revista ARTE, nr. 8, 2019
CUPRINS
Daniela MARCHETTI,
Un an cu voi, prieteni dragi, colaboratori și cititori/3
ISTORIE ȘI CIVILIZAȚIE ÎN MITTELEUROPA
Ionel BOTA,
Dacii și Dacia/4
LA MEMORIA RITROVATA
Sabrina VALENT,
Archivio storico di Marano Lagunare: identità di una comunità singolare/30
ARTE ȘI ARTIȘTI ÎN MITTELEUROPA
Marino LECCHI/33
Tracce di un percorso artistico. Cenno Biografico/34
Joan Lluis MONTANÉ,
Marino Lecchi: dall’evoluzione verso la transizione/41
POESIS
Sandra DI DOMENICO/45
Olesea-Olga CHIRILOV/49
Lavinia Elena NICULICEA/62
Oana Maria DAMIAN/68
Maria ROGOBETE/71
Valentina BECART/76
Nicolae NISTOR/91
Teodor DUME/101
EPICA MAGNA
Marina DIRUL/119
Angela BURTEA/128
ESEU
Emanuel IAVORENCIUC,
Nocturne/164
PITORESC ÎN MITTELLEUROPA
Ion Gheorghe CHIRAN,
Cum am devenit speolog (poveste adevărată)/168
ISTORIA CULTURII
Gabriela ȘERBAN,
Ioan Vidu/173
LECTURI
Daniel MARIȘ,
Amintirea unei mari iubiri/177
Cumpăna zborului/179
ZIUA LIMBII ROMÂNE
Daniela MARCHETTI,
La Trieste, limba română a fost onorată în cadrul unui eveniment memorabil/181

Mihai Cimpoi:Hyperion și demiurg

Corbu Daniel
(sursa,
facebook)
I DRAMĂ EXISTENȚIALĂ, semnată de criticul și istoricul literar, Acad. Mihai CIMPOI.
Spectaculoasa carte a redutabilului eminescolog va fi lansată luni, 2 septembrie, la Academia de Științe a Moldovei,Chișinău, în cadrul Congresului Mondial al Eminescologilor, în prezența autorului.

Gina Zaharia:...și iederă să-ți fiu

... și iederă să-ți fiu dacă se poate
cât nu-i târziu
chiar de se face noapte
tu să mă crezi
tăcerile
din ce în ce mai verzi
sunt diamante răsfățate
le-am numărat de-atâta ori
și le-am făcut cuib
de culori...
... și drum să-ți fiu dacă se poate
cât e lumină în cetate...

Ziua limbii române.La mulți ani!

Teodor Dume,Aforism.Cea mai frumoasă formă de a dărui:Zâmbetul


Viorel Boldiș:Când trebuie



Când trebuie
Deci, femeie, te iubesc,
şi îngheţat te iubesc
iarna ca pe-o vară,
şi-ţi mângâi sufletul
ca toamna frunza cea rară,
şi-ţi stau de veghe
ca prin trecători plăieşii,
şi mă-nfloresc de tine
ca corcoduşii şi ca cireşii.
Da, femeie, te iubesc,
şi când eşti pe ciclu şi ai draci
şi n-ai dreptate dar vrei să ai,
şi am grijă de tine
ca un sequoia de un bonsai,
şi plâng cu tine ca prostul
la o telenovelă,
şi dacă-mi ceri, intersectez
o paralelă cu o altă paralelă.
Asta e, te iubesc, femeie,
aşa aricioasă cum eşti,
ilogic şi tantric şi cast la un loc,
şi dacă-mi ceri,
raiului cu iadul îi dau foc...
Dar dacă după toate acestea
încă ochiul privirea ţi-o ascute,
te trimit la mă-ta...
da du-te, tot du-te...
sursa,
Viorel Boldis

Istoria denumirii orașului Oradea



istoria denumirii


Să ne întoarcem în trecut: de ce e Oradea mare? Haideți să aflăm istoria denumirii de Oradea.
În 1658 a fost pentru prima dată consemnată forma denumirii româneşti Oradea, de către cărturarul Miron Costin în Letopiseţul Ţării Moldovei şi redescoperită de Nicolae Iorga. Se presupune că această denumire provine din combinarea cuvintelor turceşti orada/oraya(în acel loc) cu denumirea maghiară a oraşului, Várad. Orad seamănă foarte mult cu Várad, denumirea ungurească veche. După expediţia turco-tătaro-moldo-valahă din 1658, soldaţii turci i-au auzit pe localnici că rostesc Varad şi au preluat sunetul ca familiarul orad, prin ceea ce se numeşte etimologie populară. Numele unguresc  Varad împreună cu orad, orada şi oraya a dat forma Oradia, pătrunsă apoi şi în limba română ca urmare a cooperării româno-turce din acea perioadă, trupele auxiliare moldo-valahe însoţindu-i pe turci cel puţin în expediţia din 1658.
Acesta ar fi momentul istoric de referinţă consemnat de cronicarul Miron Costin, în dreptul anului 1658, în Letopiseţul Ţării Moldovei, fiind prima atestare a formei româneşti a numelui oraşului, Oradia, la pagina 211, şi de două ori la paginile 212 şi 227. El a trecut prin oraş însoţind trupele moldo-valahe, stând probabil de vorbă cu românii de aici, scriind mai apoi şi o relatare a asediului cuceritor din 1660 asupra cetăţii.
Denumirea originală Oradia s-a pierdut apoi în negura timpului, stăpânirea turcilor asupra Oradiei durând doar trei decenii. Turcii au fost alungaţi de către austrieci – care numeau oraşul Wardein – după ce au distrus tot oraşul. În secolul al XIX-lea, de exemplu, denumirea Oradia nu mai exista. Prima carte tipărita la Oradea în limba română – cert atestată – figurează ca fiind tipărită în Urbea Mare. E vorba de volumul Biografiile celor vestiţi români şi române, de preotul Ioan Munteanu, din 1859. Cea mai veche hartă în care oraşele transilvane au nume româneşti consemnează Varadia Mare, nu Oradea Mare. Varadia este un nume de localitate mai comun, existent şi în alte regiuni. Atât Urbea Mare cât şi Varadia Mare sunt etimologii populare după Nagy-Varad, adică după denumirea maghiară, pe atunci dominantă.
Marele istoric Nicolae Iorga redescoperă vechea formă Oradia în opera lui Costin şi aşa se face că, după  Primul Război Mondial, în 1919, când Regatul României preia oraşul – majoritar de limbă maghiară pe atunci – forma Oradia Mare redevine denumire oficială românească. Aşa apare şi în primele cărţi poştale din 1921. În câţiva ani devine Oradea Mare şi apoi doar Oradea.
Fotografi: Adam Freundlich, Claudiu Oros.
sursa,
ghid local Oradea

Paul Coculeanu:Culegătoarele de spice și primăvara

Culegătoarele de spice și Primăvara
(mame)
Într-o vreme, pe-un câmp plin cu verdeață, o tânără fată se-ndoia vara din spate, exact precum “Culegătoarele de spice” ale lui Jean-François Millet din școala de la Barbizon. Avea ochii mari, frumoși, fața arămită de vipie, era iubită de mai mulți flăcăi din sat, putere de muncă aproape cât un bărbat și o metodă garantată de-a nu lăsa niciun bob în urmă. Puțini țărani din vechiul Cadrilater știau secretul culesului spicelor, fără să risipească nimic, fără urme… Un băiat, poate mai tânăr decât ea, o mânca din ochi, însă îl tot îndepărta, crezând că nu-i prea serios. Avea o iconiță la gât, pe care o săruta atunci când se trezea de cu noapte, pe la patru sau cinci, precum și la culcare, după rugăciune. Îi murise mama, femeie foarte respectată, cu ochii albaștri, cu un glas puternic, răsunător și totuși blând. Mama sa o învățase să vadă. Ce vă mirați? O învățase privitul atent la toate cele, o învățase ce să facă în casă atunci când se va stinge, iar taică-su, cam nepriceput și fără tărie de caracter, nu ar fi putut ține o gospodărie mare, cu vaci, cu o bivoliță, hectare de pământ, păsări, porci. Iar ceasul morții a venit ca o ghilotină. Maică-sa, femeia cea mai înstărită, cea mai frumoasă și mai deșteaptă din câte știa prin împrejurimi, până la orașul lui Mircea de la cotul Dunării, s-a dus, a intrat pe poarta altei vieți, lăsând-o pe fiica mai mare și mamă a doi frați și două surori mai mici, neajutorați.
De parcă ar fi fost vițelușele înțărcate brusc de la uger, așa și surorile sale au considerat-o pentru toată viața a doua lor mamă. Abia apucaseră s-o cunoască pe prima, pe cea adevărată, care le lăsase de mici orfane.
După ce se așterne privirii tăiat aproape chilug, un câmp prospăt secerat prezintă încă destule spice, care au scăpat mâinilor pricepute ale culegătorilor, dar și boabe desprinse din capsule, din cauza smuciturii de la tăiere. De obicei, țăranii care se respectă nu se înjosesc să revină asupra boabelor risipite, a unor spice lăsate din greșeală pe câmp. Mai târziu, prin anii 1950-1955, pionierii, niciodată oamenii maturi erau duși la adunat spicele lăsate de batoză. Le puneau în sac, multe dintre kilogramele, chintalele, tonele obținute prin munca tinerelor vlăstare ale României luând drumul Uniunii Sovietice în vagoane cu aur vegetal.
În schimb, metoda foarte eficientă pe care o descoperise tânăra țărancă rămasă fără mamă pe la cinsprezece-șaisprezece ani pentru a aduna toate boabele câmpului, de parcă ar fi fost și ea o pasăre, care nu mai avea ce ara, secera, deoarece avutul s-a risipit la strămutare, iar ea cu ai ei au ajuns argați la boier în România, era izvorâtă din dragoste, din binecuvântarea casei pe care o lăsase cu limbă de moarte răposata sa mamă. Înainte să lase de tot capul pe piept, înainte să vadă lumina cea adevărată și să purceadă la drumul spre scaunul Bunului și Dreptului Judecător Hristos Dumnezeu, mama îi spusese că vede Primăvara.
-Uită-te, fata mea cea mare, din stânga se înalță curcubeul, toate casele se scufundă în răcoarea dimineții și în verdeața nesfârșitului pământ. O lumină puternică, foarte asemănătoare cu soarele spărgător de grevă de după o ploaie torențială de vară, se instalează până în inimi, de mi se pune nod în gât. Păi ce proastă am fost că n-am văzut adevărul răscolitor de simplu, că nu mi-a venit să țip cât am trăit precum regele David, slăvit ești Doamne, prin tot ce ai făcut, măritu-Te-ai foarte! Uite o troiță luminoasă, cu lemnul umed de ploaie, parcă de plâns și de fericire!... Uite livada, încărcată cu pergamute de aur, cu prune dulci și mari, cu gutui pufoase și mere din care au gustat Adam și Eva… Uite cimitirul satului, nu mai este… decât loc de întâlnire, se recunosc pânâ-n al șaptelea neam fiii cu părinții, cu bunicii, cu străbunicii și așa mai sus. Uite liziera pădurii, uite armanul, uite lumina care biciuiește ca-n tabloul “Primăvara” al milei tot satul nostru. Să știi că tatăl tău a cumpărat de la oraș, din vechiul Durostorum, din Silistra, acest tablou. Cică ar fi o reproducere după un pictor franțuz din secolul trecut și mi l-a făcut mie cadou când te-ai născut tu, fiica mea cea dragă! Tot ce văd acum, în ultimul ceas, este desigur deschiderea pânzei de la taică-tu! A avut gust, s-a simțit fericit, a vrut să mă răsplătească. Nici nu voia să aibă prima dată băiat, parcă presimțise de tânăr că eu voi pleca înaintea sa… Un drum, o cărare se deschide în fața mea, Primăvara mă așteaptă și-mi împodobește părul cu boabe, cu flori, cu picuri de rouă! Așa să te gândești și tu când vei sărăci, este deja război prin Polonia, iar pământul ăsta o să fie zguduit de cele mai grele necazuri. Să te închipui ca mine pe un câmp așternut spre noi, muritorii, din veșnicie. Totul se continuă, niciun bob nu se pierde. Ceea ce ai gândit, ce-ai vorbit, ce-ai făcut, culegi! Dacă faci numai bine, culegi tot câmpul. Eu am avut mai întâi trei fete, apoi și doi băieți, iar tu invers vei avea: mai întâi trei băieți, apoi două fete, ca două flori de mândre, care te vor ajuta până în ultima clipă. Pe primul băiat să-l numești Jean, după numele pictorului tabloului “Primăvara”, Jean-François Millet!
Așa a fost. Fata cea mare aduna prin 1940-1944 spicele și boabe rămase de pe câmp numai gândindu-se la drumul spre cer al mamei sale cu ochi albaștri. S-a măritat după flăcăul acela mândru, harnic și totuși foarte serios, care i-a făcut cinci copii până la începutul anilor 1950. Pe primul l-a botezat Jean. Acum are peste nouăzeci de ani și se pregătește și ea de drum, că peste câteva zile urmează marea sa trecere. Poate mai vrea bunul Dumnezeu s-o lase pentru noi. Doar un timp!
2013-01-09
sursa,
Paul Coculeanu

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10