Aș vrea așteptările să aibă
clopoței la picior,
când pleacă să-mi dea de veste...
ca toamna, care zornăie frunzele
pe acoperișul plin cu vise.
Înaintea ploilor, un tunet două,
ca să-mi iau umbrela pentru tristețe...
și tu iubire, nici un clopoțel,
nici o urmă de frână,
să-mi pot întinde cămășile
cu fața la soare?
Doar se va îndura toamna
să mai facă un cuib între vise,
între poveri și uși închise
cu chei amare,
purtate la gât cu lanțul de mătase...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu