Teodor Dume, la ceas de aniversare

https://www.poezie.ro/index.php/personals/14145838/Teo,_b%C4%83iatul_lui_tata

Teo, băiatul lui tata

Patru aprilie e ziua în care mama
m-a făcut pe un pat de flori
o zi
de miercuri
luminată de cireșii ce plesneau de culoare
tata era dus la cârciuma din sat
să-și mai înece amarul în vodca de 33 de grade
primită pe datorie până la salariu
din când în când scăpa printre dinți
ultima înjurătura învățată de la bunicul
dus și el cu o zi înainte de paști
“futu-i amarul măsi de viață” și
după câteva înghițituri
de vodcă cu mâinile așezate peste piept
își aștepta moartea de parcă
serviciul de urgență ar fi lucrat numai pentru el

tata era un om bun
milostiv și cumsecade
după ce golea jumătate din sticla cu vodcă
se ridica pe vârful picioarelor și
“o lua din loc” pe lângă gardul de scândură al vecinului
clătinându-se precum
o barcă pe valuri aflată în derivă
și să nu-l simtă mama se văicărea
că-l doare un picior
dar în ziua aceea de miercuri
patru aprilie
îmi spunea moașa
după ce am mai crescut
că tata
avea sentimentul că l-a întâlnit pe Dumnezeu
și că au stat la „una mică” la bufetul din sat
ca doi tovarăși de drum
cu degetele aspre și noduroase
și-a pipăit obrazul lipit de burta mamei
și cum parcă ar fi la celălalt capăt al lumii
a strigat „E băiat...”

și de atunci am rămas „băiatul lui tata”
din când în când pipăi ultimul lucru
rămas de la el –
scrânciobul mucegăit de sub nuc

și nu știu de ce
când mă apropii simt
că cineva se plimbă prin mine
tăcut
în răcoarea de sub cer Dumnezeu
an de an binecuvântează o zi -

patru aprilie

***

Mulțumesc tuturor acelora care mi/au fost și/mi sunt alături  la ceas de aniversare.

Am trecut pragul înspre cei 65 de ani!

NR.8/9,Octombrie 2019

REVISTA EXTEMPORAL LIRIC, 
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Revistă de Cultură,Artă și Literatură
Apare la Oradea (bilunar/online)
Biblioteca Națională a României, ISSN.2668 - 5620/ISSN-L 2668 - 5620
Înființată în iulie 2019
* DIRECTOR/FONDATOR:Teodor Dume
Accesați prin Google link/ul. https://revistaextemporalliric.blogspot.com/
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
- REDACTOR-ȘEF, Teodor Dume,scriitor,Oradea/Romania
- REDACTOR, MIOARA BĂLUȚĂ,scriitor, Bacău/Romania
- REDACTOR onorific, VERONICA LERNER,scriitor/Canada
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Adresa poștală:
ORADEA/410061
str.C.Dobrogeanu Gherea,nr.6,ap.4
mail: teodordume@gmail.com
https://www.facebook.com/teodordume
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
REDACTORI COLABORATORI:

* Attila Racz, scriitor,Dublin/Irlanda
* Amalia Achard, scriitor/Franța
* Ottilia Ardeleanu, scriitor.Năvodari/Romania
* Melania Cuc,Scriitor, Bistrița/Romania
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Materialele pentru selecție și publicare se pot trimite pe adresa de mail sau prin cele 3(trei)grupuri administrate de Revista Extemporal liric
* Academia de Poezie,Artă și Literatură,Teodor Dume
,https://www.facebook.com/groups/604379046346158/
* Extemporal liric
https://www.facebook.com/groups/extemporalliric/
* Esențe
https://www.facebook.com/groups/159152697617815/
SURSA materialelor este pagina Facebook cât și cele 3 grupuri enumerate mai sus. Trimiterea cât și postarea materialelor în cele 3 grupuri se consideră din start ca ACCEPT pentru selecție și publicare,nemaifiind necesar acceptul individual.
Autorii materialelor își asumă toată responsabilitatea privind originalitatea și conținutul.
Redacția nu-și asumă nicio responsabilitate
Selecția și publicarea se va face în funcție de calitatea textelor și necesitățile revistei
Materialele trimise nu se înapoiază.

Daniel Corbu:Invitație la lectură

Versuri, Versuri,Versuri, Versuri,Versuri, Versuri,Versuri, Versuri,Versuri, Versuri,Versuri, Versuri, Versuri  

NOI VEŞTI DESPRE PASĂREA OARBĂ DALI

Motto: Primiţi-l cum se cuvine
pe călătorul străin, poate
că el poartă semnul!

Nu mă mai recunoşti poartă a liniştii
în zadar paşii mei bat dalele jur împrejur!
Bezna trece de pe o stradă pe alta deopotrivă
murdărindu-le
şi iată-mă oprit la jumătatea drumului
precum mîna lui Avraam la uciderea fiului.
Unde să mă mai răsfrîng
dacă şi întîmplările trecute mint?
Suflete aruncat în trup ca regele
într-un umbros sarcofag
la ora cînd viermele părăsea mărul putred al stăpînirii de sine
ţi-am cumpărat încă un CD cu hîrşîit de
valuri cu gîndul secret să te scap de ziduri
de arlechini mahorcă de creneluri şi de balul
de steaguri de făcătura ce-şi trăieşte
clipa de glorie.

NU MĂ MAI PRIMEŞTI POARTĂ A LINIŞTII!
A plecat şi Lenor cea frumoasă precum grădina
Ghetsemani la vreme de rugă
s-a risipit şi măreţia găleţilor cu rouă.
Dar astăzi rătăcind prin frigul altor priviri
m-am întîlnit cu pasărea oarbă Dali
şi iar m-am întrebat: CE FEL DE PASĂRE
E ACEASTA CU ARIPILE ÎNLĂUNTRU ŞI
CU MORMÎNTUL PE UMERI CE FEL DE PASĂRE
E ACEST ZEU INFORM
PĂGUBITOR DE LIMITE?
Şi pe cînd cele şase întrebări mi se înghesuiau
la lucarne
ea mă opri înainte de primul cuvînt şi spuse:
Prea multe întrebări pentru cel singur
nimeni nu poate corecta şpalturile greşitei tale vieţi
totul e clinic pînă şi risipirea
lungă lista proscrişilor frumoasă piramida
de capete.

ÎNTOARCEREA CU LACRIMI

„Pe pămînt tot ceea ce există
are nevoie din cînd în cînd să plîngă”Nichita Stănescu

Multă vreme mi-am imaginat poezia: o femeie privind
printr-o fereastră.
Multă vreme am crezut că privind prea mult 
                 frumuseţea
voi orbi.
Îmi spuneam: de m-aş învinge mereu
                                   fără martori şi fără fast
de m-aş învinge în fiece clipă!
Dar cineva îmi arăta cu degetul instrumentele de 
făurit duminici
felinarele de înaintat în deşert
altcineva tocmai descoperise complotul lucrurilor
                                                     mărunte
asupra privirilor mele
prietenii răsturnau pe trotuar valize cu îngeri
serile îmi pregăteau încoronarea cu lacrimi
şi nu ştiam cum să te mai mint moarte
care ani de-a rîndul ai acoperit spaţiile albe din
poemele mele
îţi cîntam litanii cîntece din nordul meu
răsărite ca florile din inimă
singur îmi încurajam călătoria pe cruci
şi mă vindecam de muşcătura atîtor cuvinte
otrăvite.

Cînd vei citi acestea cititorule

eu demult voi fi plecat prin alte poeme.

CORĂBIILE DIN ACVARIU

Există, cu adevărat există o sintaxă a binelui!

Fericit cel ce se lasă copleşit de mireasma acestei lumi că a lui va fi evanescenţa!

M-ai strigat mamă?

în genunchi cu negrul ăsta al vieţii mele tresărind

şi zornetul unei lumi ornate cu broderii de Neamţ.

M-ai strigat mamă?

Ce drumuri îmi spînzură-n creier

cînd admir corăbiile din acvariu

şi mă-ntreb cui folosesc atîtea guri pline de vorbe

şi de ce, Doamne, desăvîrşirea doar în

darurile tale se-ascunde?

M-ai strigat mamă?

Dacă mă strigi din zarea croşetată de nori înseamnă că vezi

cum vernisez zilnic două mîini de carne ca două sărbători

cum mă amestec cu toţi cei tîrîţi la banchetul

păcatului

şi cum adăpostul celor douăzeci şi patru de practici

divinatorii

sughiţă a pagubă.

Fericit cel ce se lasă copleşit de mireasma

acestei lumi

că a lui va fi evanescenta!

FRATELE IUDA (o viziune)

Ani de-a rîndul am urmărit devenirea dialectică a celui ce-şi chinuie umbra.

Da, e foarte greţos că venim foarte greţos că ne ducem

–   ca pentru mine-am şoptit. Pe urmă

am adormit şi-am visat imensa poartă a Paradisului plină de desene obscene, de-nfăţişări şi înscrisuri greţoase. Apoi am smuls cartea din mina îngerului şi-am ales doar cuvintele care ţin loc de aripi.

Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă.

Iar cînd s-a apropiat cel mirosind a trădare (cîţi din neamul lui Cain chipul nu-i poartă?) am spus:

—   Răscumpără-mă, frate Iuda şi pe cîţi arginţi vei vrea

pe mine mie la nesfîrşit vinde-mă!

CINA DE TAINĂ

De parcă-aş avea destul timp de parcă mereu aş începe

seara îmi vin în memorie întîmplări fără seamăn cu priviri zornăind ca arginţii în urechi îmi sună foşnetul inimii tropăitul Iovilor cutreierînd cartiere.

Aşa începe cina de taină: ucenicii au aşezat tacîmurile de argint au umplut castroane de fulgere în pahare atoatestăpînitor se răsfaţă orizontul Acum orice rugă umileşte asfinţituri orice aureolă se-nclină.

Aşa începe cina de taină

dar poate undeva s-a şi pregătit o cruce

pe măsura palmelor mele.

Nu sunt Iisus nici Napoleon nici măcar Stig Dagerman stau singur la cina de taină şi totuşi cineva mă va vinde.

Raul Constantinescu: Elegie la castelul Pogany

Splendori de paradis petrecutu-s-au ca-n vis...

O, azi nu mai sunt castelani cum cândva erau...

nici domnițe nu apar ori în armură cavaleri...

singur în paragină castelul părăsit

pe blazon pânze de păianjeni praf geamuri sparte cucuvăi

pustii alei sub galbene frunze spre capelă pași pierduți

falnici brazi uscați căzuți arțari sângerii...

cândva pe-aici era un ghețar în umbră-ascuns,

apă cristalină curgea-n iazul cu păstrăvi și alți pești de munte;

valsuri mazurci polci furau perechi în dans;

domnișoara Pogany la pian cânta din Strauss, Liszt, Chopin

pe terasa dinspre Retezatul nins;

aur din crengi frunzele ning sub cerul mov,

spre soare-apune trec fantomele trecutului prin crâng,

din alte lumi albi mesteceni aprinse lumânări în vânt

veghează trecerea lină-n uitare

a celor ce-n floare-au fost și nu mai sunt...

din tot pe trecător îl doare

splendoarea lumii care a fost și astăzi nu-i,

unde-i oare, unde unde?

Castelul Pogany, 22 octombrie 2019

Raul Constantinescu

Dumitru Ichim: Tot la gura oceanului, Nova Scoția, Canada

A trecut ziua prin fața mea și m-am întunecat! Există un întuneric al tristeților și un întuneric al adândurilor. Adâncul în jos - caligrafia ta, oceanule, cu care ai desenat toate formele de viață ale visului de noapte halucinant de frumos! Adâncul în sus - întuneric al apofaticului dionisian, întuneric al nopții ultraluminoase, Lumină ultraîntunecată ca să poată prin el chiar necuvântătoarele constelații să poată cuvânta cum niciun poet nu a reușit cu pana psalmilor lui!
Și moartea este întuneric, dar este întunericul ilogicului, precum cel al cerului, care lasă să-i moară soarele ca să se poată distruge zăvoarele mărginirii și ale timpului. Numai prin ochelarii morții putem citi taina mormântului gol. Este întunericul cel mai adânc al lumii - mareea de la ceasul al șaselea până la ceasul al noulea. A fost ceva, așa... cum numai tu poți înțelege când vii la Bay of Fundy, singurul loc din lume când intri în altarul Lui să-ți spovedești toate râurile și fluviile tale care au greșit cu voie, sau fără de voie, cu murmurul sau cu valul năpraznic, cu știință sau cu neștiință... ''Dar pe infinit cine l-a creat?'' Iubirea! Că numai Iubirea fiind infinită poate crea infinitul, cum în zâmbetul unui copil poți vedea, prin spatele veșniciei, cam cum apare Cel Veșnic care a creat veșnicia, cum cel ce a creat iubirea nu putea fi decât Iubirea, lucru la fel de greu de înțeles cum ar fi: de unde începe inelul și care este punctul unde sfârșește. Creierul meu nu are răspuns, dar întrebați inima îndrăgostitului și veți afla adevărul.

Încerc să-mi explic: De ce în subconștientul meu a fost mereu o chemare de a mă întâlni cu tine? Tu, Zbuciumatule, gemând de Atlantidele mele ascunse în beciurilor tale! De ce tocmai aici unde mareea ta este cea mai mare din lume? De ce vikingii și-au imaginat că aici ar putea fi ''capătul lumii''? Poate că preoții lor, să nu uităm că pe fiul lui Erik the Red, Leif Eriksson l-a încreștinat regele Norvegiei, l-au instruit întru ''capătul lumilor' limanul cel lin la care scăpăm! Vezi tu, okeanos?! În fiecare zi port aceleași straie ale morții și mi s-au zdrențuit. Nu crezi că sunt gata pentru marea îmbrățișare? Nu crezi că ar fi cazul să-mi destăinui, unde este poarta timpului prin care să poți ieși, să urci deasupra lui și să-i cotrobăi în rucsacul lui fără să-și dea seama ce cauți tu, prizonierulu lui, pe moșia lui, căutându-i cheia de la celula creierului unde poți să-l închizi.

E ceva ca lutul să-și găsească olarul și să-i dicteze ce fel de oală să rotească în palmele născătoare de minuni ale pământescului în nepământesc, Ar trebui să- ne descotorosim de gândirea strict de cartografă a morții, cu râurile și saharele timpului, cu Marea Moartă la mijloc, iar la capătul lumii Râul Uitării a tot ce suntem ca potir de lut, da, de lut, dar plin de vinul nemuririi. Să avem o hartă a crucii, o hartă busolă cu punctele cardinale ale pământescului plin de viață precum soarele care se îmbracă în învierea Răstignitului.
Ne-am învățat să gândim ''geografic''. Uităm că Ghea (Gaia) era zeița cea care mustea de viața a pământului. Uităm că numai ''genitivul'' născător al oamenilor și al zeilor.Uităm că numai el, nici cel care dă nume (nominativul), nici cel care dăruie (dativul), nici cel care acuză (acuzativul), nici cel care care ne cheamă ( vocativul) nu pot ''genera'' nimic din pântecele lor sterp și este numai mult binecuvântatul ''genitiv'' din sămânța căruia a putut să crească ''arborele genealogic''. Uităm că însăși femeia ( ghini, ghinekos) ca să devină mamă trebuie să meargă la un ''ginecolog'' ( doctor pentru femei). Uităm că tot ce suntem a fost programat în ''genele'' ADN-ului. Uităm că ochiul, care după ce a cules recoltele luminii ca să le depoziteze în inimă are nevoie de ''gene''. Uităm cam multe, ''în general'' pentru că suntem geniali și oameni de ''știință'', pentru că nu ne oprim la ''cuvântul care dă viață'' și că în locul teiului rusalin suntem ispitiți de otrava măruntelor flori de cucută.

( VA URMA )

Dumitru Ichim
Kitchener, Canada

Vasile Ionac:Versuri

Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri,Versuri, Versuri,Versuri, Versuri,Versuri, Versuri,

***

Nu te iubesc, că nu am cum și când

(În fiecare zi se naște-o moarte);

Aud un pui de înger fremătând.

Or fi a tale nerostite șoapte?...

Nu mă iubești. Pot să-ți cetesc în gând

(Nu mă înscriu ca alții, printre moaște);

Îmbătrânesc cu fiecare rând

Pe care-l scriu uitărilor deșarte.

Povestea mea, de-o vei putea ceti,

O las rămasă pe-o uitată filă;

Eu te-am iubit în fiecare zi

Și mi-ai rămas în suflet o copilă.

La ce acuma noi ne-am întâlni?

Ne-ar plânge tomna frunzelor de milă.

27 octobăr 2019, Căpâlna

Vasile Ionac

Epitaf de Ion Lazar da Coza

Când, mirosind a lumânare stinsă,
Din cel ce-am fost nimica nu mai sunt,
Aş vrea să nu mă risipiţi în zare –
Lăsaţi-mă la locu-mi pe pământ.

Să pot s-ajung un bulgăre de lut
Şi-apoi pe-o roată de olar, un vas,
Şi tot ce n-am putut să fiu cândva
Să redevin din ce am mai rămas..

EPITAF de Ion Lazãr da Coza

(postat de Vasilisia Lazãr-Grãdinariu)

Gina Zaharia:Vâsc pentru gândul de mâine

o femeie privește în gol și un roi de albine îi trece prin suflet
îl lasă acolo știe ca va avea miere pentru gândul de mâine
pe șevaletul inimii e loc pentru clipe dragi și otrăvite
de parcă elefanții ar fi făcut prăpăd pe sufletul ei
în căutarea apei

pictează cuvinte albastre pictează
pe frunze de pelin pe scoarță de mesteacăn pe cortina unei săli de teatru
pe străzi pavate cu vâsc pe fereastra întunericului
pe umbra uriașului dintr-o poveste creponată
pe cana dimineților
pe sufletul vânătorilor pe umărul răniților
pe arcușul mării pe un dolar prăfuit ori pe aripa unui pui de mierlă
căzut pe hotarul dintre alb și negru

totdeauna poartă cu ea un album ești acolo în fotografia prin care
au trecut primăveri și ierni și verile toate privind peste gardul de ceară al depărtărilor
are palmele albastre așa le-am văzut când îmbrățișa timpul
și îi punea ștergar să-și lase amprenta în poemele sale
așa am zărit-o în capul mesei
cu cartea ei de gânduri cu tot
m-am bucurat că ți-a scris numele cu majuscule
și că te-a invitat într-o antologie abstractă
lejeritatea cu care pătrunzi în arta iubirii te va ajuta să atingi steaua polară
și s-o așezi în palma ei
doar știi știe că lumina vine totdeauna
din partea dreaptă

(din volumul „Jocul talismanelor”)

Gina Zaharia

Teodor Dume: Strigăt din copilărie< Barajul de pe râul Vida/Luncasprie,Bihor>

BARAJUL DIN LUNCASPRIE/Bihor. Acesta este locul copilăriei mele.Pot să spun acum, locul copilăriei lui Teodor Dume! Un loc care mi/a rămas în suflet!

Sub luciul acestei ape se  află toate bucuriile copilăriei mele.                                        
Aici pe acest loc se afla,în urmă cu peste 50 de ani, un câmp despărțit în două de râul Vida. În prima parte, sub dealul din stânga, era casa părintească în care m/am născut și am copilărit până la 13 ani.În cea de a 2/a parte se afla cea mai veche moară din sat (moara lui lioliu)și locuința sa. Acum toate acoperite de apă, inclusiv copilăria mea. Tot din partea dreaptă,la aproximativ 2/3 sute de metri izvorăște din stâncă pârâul Toplița care se varsă în baraj.În luminișul de lângă izvor inventam toate jocurile copilăriei.Tot în partea dreaptă a barajului există o cărare care duce sus pe deal înspre   localitatea Răcaș.Am parcurs/o de mii de ori în decursul anilor petrecuți acolo.Oare câți din generația meda îți mai   amintesc de copilăria răsfirată printre acele dealuri?                                                                                                                  
(fotografia este făcută de fiica mea teodora dume și radu butcovan/ cei mai buni și frumoși copii din lume/, în oct.2018. Era o seară frumoasă de toamnă...Mulțumesc, Teodora! Mulțumesc, Radu!)                                                                              

La capătul pridvorului un stâlp
albit și gârbovit ca un moșneag
îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc,
de dincolo, de dincoace de prag.
Cum sprijină un Univers de dor
mă-ntorc mereu cu inima la el,
la colțul lumii noastre din pridvor
cu dor de lunci, blajin și subțirel.

Mă scurg prin el, tăcut , în rădăcini,
și-mi place-adeseori să mă trezesc
pe zarea zdrențuită de ciulini
că zbor, că sunt, că vreau și că iubesc.

Valeriu Dg.Barbu:fragranțe

mi-am frânt timiditatea și
i-am întins o floare
(femeia mă privi
condescendent)

deodată

floarea scoate pistilul
și-o împușcă

Valeriu Dg Barbu

Teodor Dume: Lansarea și la Oradea a volumelor Când umbrele trec strada (ediție în lb.română) și Quand les ombres traversent la rue,ediție în lb.franceză

Teodor Dume:
Când umbrele trec strada,ed.Pim/Romania,2019
Quand les ombres traversent la rue,Edițions Stellamaris/France,2019
Cărțile au fost lansate și în Romania la Oradea pe 22 octombrie 2019 în prezența distinșilor oaspeți din Franța. Editorul Michel Chevalier și traducătorul Amalia Achard.




Iată și oaspeții dragi din Franța.La mijloc: Amalia Achard,(traducător) și  Michel Chevalier (editor Stellamaris,France) ,Ionuț Caragea (primul din stânga și Florian Chelu (dreapta)

Melania Briciu Atanasiu:Podul lui Singer

burghiu amintirea                                                                                       
sfredelește lemn tare
plutitor pe bulboane de apă
Roșia după ploaie
în care țopăiam fără grijă
când premeditam ori recidivam
tot spectrul boacănelor din Lobstein

ciocanul dogarului Aron
„nagytata” al meu din Ștefan colonia minerească
poc-poc poc-poc poc-poc
niciodată familiei noastre
nu i-a lipsit vreo doagă
cercurile erau mereu prinse la locul lor
cât aer de sfințenie aveau mâinile sale de funingine
cum luminau când sorbeau
supa alburie de salată
Rebeca i-o servea mereu cu o față
ursuză și neagră
așa arăta huila furată de Zghemberi după Cox

Hedi era specialistă în remaiat de ciorapi

se poticnește dintr-o dată burghiul

nu mai știu dacă locuia la Nivelt

în blocul artiștilor

ori undeva lângă Tora

cât de mult iubeam ciorapii de plasă ai mamei

pesemne n-aveam bani de buzunar destui

pentru remaiat

cele mai arătoase corsete

le cosea Bőzsike în minuscula-i garsonieră

din blocul turn de la Braia

damele bine din oraș

o puteau căuta până noaptea târziu

avea Bőzsi o mare slăbiciune

pentru parfumul exotic al amorurilor clandestine

atunci își lua o pauză de „doua prune” la Hager

mai jos de centru la Cucu

stăteau Poborena

polonezi cu vechime în urbea noastră pestriță

la alimentară

un băiețel venit din sus de Mătășelele momârlanilor

cu un cap mai scund decât tejgheaua

cerea vânzătoarei pâine și marmeladă

stâlcea înadins cuvintele românești

pentru că-și dorea să devină ungur

mândria noastră

calea ferată pe care trecea maiestuoasă

precum o mireasă în rochie cu trenă

locomotiva cu aburi

chiar prin mijlocul orașului între cei trei P

primărie, policlinică și palat

scrâșneau fără odihnă funicularele deasupra preparației

Jiul negru de trudă verde de silicoză

abia se târa de la Maternitate spre Viscoza

ori invers

tot neastâmpărul mi-l înmuiam în Canaliș

ori în ștrandul Mineru’ dacă aveam bani de intrare

acolo nicio o săritură în cap nu era destul de înaltă

nici suficient de adâncă

pe drumul spre casă îl întâlneam

pe Chichi Buratina cel mereu fericit

își căra cu sârg permanent

roaba cu bulendre și cartoane

ningea uneori în plină vară

cu fulgi de funingine

peste oraș se așternea o liniște sumbră

ca după o explozie în subteran

doar strigătele țiganilor „sticle borcane”

și bocetul sirenelor

adevereau că orașul mai respiră încă

chiar și din uitarea adâncă

a morții

cele mai multe puțuri aveau nume de femei

Victoria Carolina

cel orb de lângă Scoaba lui Matei

era Maria

așa orbește uneori memoria

Juliska nénje împinge undeva vagoneți

într-o altă dimensiune

mă sfredelesc și acum cuvintele ei simple

„szép volt nehéz volt igaz volt”

care vin după ani dinspre ea înspre mine

apoi se așează toate în straturi

să-mi fie abataj să-l pot săpa mai târziu

cu târnăcopul ori pickhamerul

ca într-o galerie de coastă vor sta știurțurile

cu sterilul adunat din viața mea

și casele cu ochi orbi precum iapa lui Gârlopan

cea care ducea cu ștrafu

mobila pentru case noi

și sicrie pentru case de veci

golite de suflet înghițite pe jumătate de pământul

cu gura știrbă și lacomă

după ani

când am lăsat în urmă

poiana copilăriei sub Dőglesztő

la mină deasupra gheretei portarului

urla Dictatorul

sub vocea spartă a neadevărului

se fisura și piatra pe Oboroca

amintirea burghiu mai sfredelește o dată

până dincolo de rana neacceptării

la poarta 5 sud

au ieșit minerii din șut

ochii lucioși de huilă

întunecă mai mult șanțul feței

praful de cărbune a crescut în fiecare rid

mai jos cimitirul așteaptă

să le acopere

oasele zbuciumul trecutul

lecțiile de vioară pe strada Oficianților

supliciul zilelor mele de joi

trebuia să-mi legăn păcatele toate

reale ori închipuite

pe puntea șubredă cu doaște lipsă

spunea mama

cine trece pe podul lui Singer

și nu-și recunoaște minciuna

hrană va deveni broaștelor hâde și verzi

care-l vor trage pe veci

în mâlul cel negru al Jiului

Melánia Briciu Atanasiu

Lupeni 2 august 2018

Umag, 19 august-2018

Anca Iulia - Beidac:oblivio

îmi este îngăduit
orice
răutate invidie crimă
o
r
i
c
e
nu-mi e teamă de nimeni am ucis
înainte să știu de iertarea păcatelor

îmi este îngăduit orice
pentru că nu pot uita
torquemada nu era atât de
bun

Anca-Iulia Beidac

(din volumul "pink porn guerrilla")

Marius Ganea: Legende - vară târzie

plec acum
dar am să mă întorc când s-or coace prunii
ca o răbufnire de vânt am să mă întorc
printre căpițe și cazane fumegânde de țuică
tulburând apele am să mă întorc
când armăsarii rotați scot scântei cu potcoavele
iar bărbați de granit trec dealurile prin coasă
ai să mă simți, mamă, ca pe o mângâiere
încâlcindu-ți părul, sărutându-ți fruntea bătrână
în timp ce întinzi la soare cămășile albe ale tatei
jucăuș, ca un copil, am să trântesc ușa la casă.

‎Marius Ganea‎