Nisipul ud dintre degetele de la picioare întotdeauna mi-a produs aceeași senzație pe care o aveai, când erai copil, atunci când visai că zbori peste ape. Mă trezeam, dar nu voiam să părăsesc visul.Îl ascundeam adânc în mine, ca pe o insulă neaccesibilă oamenilor și necazurilor ( ''scîrbelor'' , nu-i grozav cum le surprinde vechea limbă românească bogăția hazului în fața necazului?!) care veneau rostogolindu-se peste mine.
Și curios că această plăcută și stranie gâdilare, sau mâncărime? cum să-i zic? nu începea pe umeri unde ar trebui să-ți crească aripile, ci era o stare, cum te-ar străbate un gând, de la răsărit și până la apus în zig zaguri, ca amintirile negrăie de fulger muritorului de rând. Zburam, dar nu aveam aripi. Eram numai zbor. Vă mai aduceți aminte? Hai, nu spune nu, fiecare om a visat odată și odată, demult, pe când dormeai în patul cu paie al copilăriei, că zburai peste ape. Poate ai uitat, dar visul e încă în tine, precum floarea de cireș încă stă împăturită în scrinul de lemn al sâmburelui. Da, visul zborului e în fiecare om. Pentru unii timpul îi eclipsează cu uitarea, dar pentru alții uitarea devine timp - acele boabe ude de nisip pe care ți le aduce oceanul. Timpul devine aripă.Hieroglifa primordialului. Au nuu ați văzut copiii? Uită de dulciuri, uită de jucării or cât de scumpe ar fi ele și sunt atât de fericiți în nisipul de pe țărm? E vina voastră că nu i-ai tras de limbă să aflați secretul aripii, acum e prea târziu. Ați pierdut trenul! În nisipul acela ud copilul ridică minunatele lui castele și porți pe care valurile mării le deschid mereu și mereu... Numai oceanul știe să-ți amintească visul copilăriei când puteai să zbori peste ape pentru că numai el, singurul, a văzut începurile lumii, numai el a tăcut ca o oglindă văzând zborul înalt al Spiritului Sfânt! Da, omule, poți să zbori! Timpul e pentru târâtoare, dar pentru suflarea vie este aripa. Și aripa este iubire și foc pentru că numai ele știu totul despre om și despre veșnicia oceanului care cu fiecare val încearcă să descuie inima și să-i aranjeze rotițele să bată oceanic.
La Bay of Fundy îmi povestea oceanul cum e să fii îndrăgostit când lună și soare și pământ, toate trag de inima ta și te sfâșie, cum oceanul, în cele din urmă, se dăruiește lunii... Simte între degetele de la picioare nisipul ud și zice da zborului. La Bay of Fundy e cea mai magnifică scenă din întreaga lume - starea de zbor a oceanului îndrăgostit.
Mi-a povestit că legendele ascunse în cărțile sacre ale Penelor de Vultur, cum că luna l-ar fi înșelat și i-ar fi respins iubirea, nu sunt adevărate. Oceanul era gata să zboare către iubita lui, și când și-a deschis aripile albastre deasupra țărmului a auzit dintru adâncul cerului vocea Stăpânului: ''Întoarce-te în groapa ta de pământ până la obșteasca chemare, că nu a sosit ceasul înalt al Iubirii de Apoi!''
Și curios că această plăcută și stranie gâdilare, sau mâncărime? cum să-i zic? nu începea pe umeri unde ar trebui să-ți crească aripile, ci era o stare, cum te-ar străbate un gând, de la răsărit și până la apus în zig zaguri, ca amintirile negrăie de fulger muritorului de rând. Zburam, dar nu aveam aripi. Eram numai zbor. Vă mai aduceți aminte? Hai, nu spune nu, fiecare om a visat odată și odată, demult, pe când dormeai în patul cu paie al copilăriei, că zburai peste ape. Poate ai uitat, dar visul e încă în tine, precum floarea de cireș încă stă împăturită în scrinul de lemn al sâmburelui. Da, visul zborului e în fiecare om. Pentru unii timpul îi eclipsează cu uitarea, dar pentru alții uitarea devine timp - acele boabe ude de nisip pe care ți le aduce oceanul. Timpul devine aripă.Hieroglifa primordialului. Au nuu ați văzut copiii? Uită de dulciuri, uită de jucării or cât de scumpe ar fi ele și sunt atât de fericiți în nisipul de pe țărm? E vina voastră că nu i-ai tras de limbă să aflați secretul aripii, acum e prea târziu. Ați pierdut trenul! În nisipul acela ud copilul ridică minunatele lui castele și porți pe care valurile mării le deschid mereu și mereu... Numai oceanul știe să-ți amintească visul copilăriei când puteai să zbori peste ape pentru că numai el, singurul, a văzut începurile lumii, numai el a tăcut ca o oglindă văzând zborul înalt al Spiritului Sfânt! Da, omule, poți să zbori! Timpul e pentru târâtoare, dar pentru suflarea vie este aripa. Și aripa este iubire și foc pentru că numai ele știu totul despre om și despre veșnicia oceanului care cu fiecare val încearcă să descuie inima și să-i aranjeze rotițele să bată oceanic.
La Bay of Fundy îmi povestea oceanul cum e să fii îndrăgostit când lună și soare și pământ, toate trag de inima ta și te sfâșie, cum oceanul, în cele din urmă, se dăruiește lunii... Simte între degetele de la picioare nisipul ud și zice da zborului. La Bay of Fundy e cea mai magnifică scenă din întreaga lume - starea de zbor a oceanului îndrăgostit.
Mi-a povestit că legendele ascunse în cărțile sacre ale Penelor de Vultur, cum că luna l-ar fi înșelat și i-ar fi respins iubirea, nu sunt adevărate. Oceanul era gata să zboare către iubita lui, și când și-a deschis aripile albastre deasupra țărmului a auzit dintru adâncul cerului vocea Stăpânului: ''Întoarce-te în groapa ta de pământ până la obșteasca chemare, că nu a sosit ceasul înalt al Iubirii de Apoi!''
***
Rocile de la Bay of Fundy sunt roșii, un fel de piatră lunară din spatele lunii. Matei stă sus, în vârful unei stânci rotunjită de ocean ca spinarea unui bizon lapidar, iar jos călcând pe podeau de piatră sângerie care a crescut atât de mult chiar și într-o oră. ''Mai stai, oceanule, nu pleca așa de repede! Nu vreau să-ți văd adâncurile de suferință ale zidirii tale. '' Oceanul tace, valurile lui vorbind ca prin somn. Și se retrage. Eu - mai fac câțiva pași pe locul pardosit cu pietră roșie. Oare nu vă amintiți că ghetsimani înseamnă teasc? Normal. Era grădina măslinilor și era nevoie de un ghetsimani, de un teasc.
Matei e tânăr. Și normal să privească de sus imaginile fără de egal ale oceanului, coasta ruptă a pământului. Coasta e roșie. Oare cum se numesc aceste bazalturi, tăblița de abecedar a oceanului?
Fundul e plin de mâl și nu e pregătit pentru pictori sau paparazzi zgomotoși. Numai mie îmi arată prin ce a trecut după ce și-a strâns aripile albastre, albastre pe deasupra, posomorâte pe dedesubt, cu care voia să zboare până la luna plină și cu sânii albi, abia bănuiți prin borangicurile înflorate pe norul aproape transparent.
Îl rog să mai rămână că altfel voi intra în timp, pe ușa din spate al târziului. Și-a pus capul în jos și coboară. Între degetele de picioare am mâl, nu mai există nisip. Sunnybrook Hospital. Toronto . Destul, oceanul meu drag, oprește-te! ''Are cancer'', a zis Dr. Medji.'' Sunt adormit de anestezic și nu pot să mă ridic. Să protestez. Se aud numai valurile...
...șoferul de la ''Cancer Society'', care mă duce, mi-a precizat la telefon că plecăm din Kitchener la Toronto cu două ore mai devreme pentru că la trei are o programare. Cu Mr.Omar nu se glumește. S-a anunțat că va fi polei. În plus, autostrada 401, când ajungi la. sau în apropiere de Milton, este aglomerată. Lui 401 i se spune și Autostrada Morții. Oamenii normali o numesc așa din cauza accidentelor. Eu o numesc din frică. Eu merg la Sunnybrook Hospital. Nici nu intru pe ușă la ''Odette Cancer Center'' că Mr. Omar repetă din nou, a câta oară? să mă grăbesc cu analizele și chimioterapia. De parcă acestea depind de mine. Sunt un pacient și satrapul meu este un număr pe care sora ca un mecanism îmbrăcat în alb îl anunță de pe o listă. O listă care cred că miroase a iod. Lăsat la ușă, îmi mai repetă că s-a anunțat cod alert, polei, și să mă grăbesc.
''Mai stai, oceanule, nu vreau să mai știu!'' Matei stă sus. Pe o stâncă roșie care prin retragerea oceanului devine tot mai înaltă. Acum Matei e atât de sus... Dintr-un nor, un nor alb, Florica îl ia în brațe și îi dă să sugă.
Așteptare la coadă. În orice spital miroase a dezinfectant, o nuanță a spaimei care te freacă pe o masă de lemn pe care se spală morții. Mă duc la analizele de sânge. Sunt numărul 2.350.598. Înainte mai am 25 de persoane. Oare ce-or fi făcând oamenii aceștia cu frica lor? Am trecut demult de șocul spaimei când doctorul te trântește de perete ca pe o minge de cocă. Și rămâi lipit. Țintuit de alb până în rărunchi. Apoi doctorul vorbește și nu mai auzi nimic. Acum când înaintez pe fundul oceanului văd diferența dintre spaimă și frică. Mă uit de jos. Matei e așa de mic! După poala norului îi văd și pe Thomas, și pe Christine, pe Iulian de cinci ani, plin de sine în costum nou- nouț, pe Gloria, de o palmă și în rochiță de prințesă nibelungă, iar mai sfios pe Christopfer...Spaima te lovește din senin, fără nici un motiv, drept în moalele capului . Și fuge. A dispărut ca și cum. nici n-ar fi fost. Numai tu rămâi lipit de zid și încet, încet încerci să-ți vii în fire și, precum ceasurile lui Dali, începi să curgi până te desprinzi de pe perete alb și cazi jos și vezi tălpile trecătorilor călcând peste tine. Nu te doare. Pentru că încă ești amorțit: ''Ai cancer...'' Spaima nu doare. Cum nu doare duhul rău al țepușei otrăvitoare a vorbei câînd începe să obrintească. Este la fel ca în copilărie când spărgeai alune cu ciocanul și-ți dădeai peste deget și degetul amorțea. Nervii degețelui leșinau și cădeau jos. Dar frica este ca o negură care îți pătrunde până în măduva oaselor. De fapt, e o burniță cenușie de toamnă care te răzbește ca un duh rău, al pustiului de casă, până în măduva oaselor. Peste tot ești frică și frica nu e în nici un loc să o simți. Geneza vorbește de un ''tohu vabohu''. Și frica era tot ce exista în această desfășurare a netocmirii și a golului. Ea este timpul existențial care te alungă din timpul ființial. Existențialismul a început prin a cântări câtă țărână EXISTĂ pe lopata morții.
Sora strigă:The number is 2.350.6001. Spaima îți strâmbă gura ca o pareză și apoi dispare. Dar frica crește pe spatele tău cocoșindu-te. Se adaugă și frica din frică, iar lacrima în loc să topească țurțurul îl sporește.
The number is 2.350.600... Cea mai bună carte este a lui Kierkagaard ''Frică și cutremur ''. Vă mai aduceți aminte de ''Prolegomene''? Avraam își duce unicul fiu să-l aducă jertfă. Nici Kierkegard nu spune cam ce era în inima lui Avraam când urca Muntele Moria, Muntele Golgotei. ''It was early in the morning...'' Nu sună aceasta ca o aluzie la '''era dis de dimineață când...''? Spaima nu a mai putut să dispară, dar a fost forțată să meargă înainte, cu torța, să lumineze ilogicul prin care trecea biruitoare pe măgăruș Credința. ''Dacă Dumnezeu a cerut aceasta, să se descurce EL. Acum să-L văd pe unde scoate mâneca! Eu am cuvintele Lui veșnice și nu fiul meu va fi jertfit ci Fiul Lui, pentru că nu va putea să renunțe la dreptul Lui de a mai fi Tată, dacă îmi va lua fiul !'' , cred că așa gândea Avraam ca tată al neamurilor.
Mă uit în jurul meu la numerele așteptătoare. Aproape toți au capetele plecate. Unii se roagă, alții cu vreo carte, alții cu facebookul. Dar în ochii tuturor este frica. Negura hrăpitoare de toamnă care fură, denaturează contururile lucrurilor naturale. Negura de la Izvorul Negru care le amestecă toate putințele lor de a evada prin porțile mestecenilor din flaut.
The number is 2.350. 599. Pe lângă noi trece mașina de curățat coridoarele. Chiar mașina are un număr. Unul roșu portocaliu. După ce a trecut se face liniște în tot neamul numerelor. Acum se aud strident tocurile unei madame: can-cer, ca'n-cer, can-cer... Toți întorc capul... Trece o batoză stahanovistă. Are sânii îngrămădiți într-un maiou pe care scrie: '' Toronto versus everybody.'' Mr. Omar e din nou în spatele meu: ''Nu te-a chemat încă?'' Încerc să scotocesc printre hârtiile de suflat nasul și găsesc un zâmbet până la trompele lui Eustache. Doamne, câtă răbdare pot să am! Din Grecia mă sună Angela. Numai ea îmi mai lipsea ca și cum Mr.Omar nu mi-ar fi de ajuns ca blagoslovenie de la Natură, ca să fiu polically correct.
The number is 2.350.598. Ooo, ce sus e Matei acum! Iar i Florica poartă paltonul alb cu ceaprazurile negre cu care se mândrea după nuntă. Apa oceanului coboară tot mai trist. Asta se numește chenoză. Numărul 2.350.598 a terminat de dat sânge. Oare de ce sora semăna cu roata din dreapta a mașinii de curățat coridoarele? Se uită la mine cu buzele întoarse până la bărbie. Lasă-o-n pace, hărțăgosule!. Ieri a fost duminică și o fi avut și ea, ca tot omul petrecăreț o țâră de prea mult good time.
La Sunnybrook Hospital ca să ajungi la tomografie și alte camere ale fricii trebuie să treci tunelul. Trec cu vederea fotografiile de pe pereți. Le citesc din fugă. Poze de ''încurajare'': ''A mother's final gift'' (Ultimul dar al mamei), ''One day at a time, sweet Lord'' ( E de ajuns încă o dată, drăguțule Doamne) Apoi, ce straniu sună: Medicină Nucleară,etc. Parcă aș fi la Nagasaki și nu în Toronto. Peste tot felul de wings, aripi și pe stânga și pe dreapta. Ca să ajung la Cat Scan trebuie să trec pe la intrarea la Wing MBCD Neuro. Din nou mi se dă un număr și aștept. De după o targă, o,my! , apare Mr.Omar: ''N-ai intrat încă!''
Mă uit sus pe stânca roșie și nu mai văd pe nimeni. Norul cu Florica acum e corabie.
De pe țărm Matei mă strigă: Daddyyyyyyy... Și-l văd făcându-mi semn să mă întorc de pe fundul tristețelor nemărturisite ale oceanului din golful Bay of Fundy!
Matei e tânăr. Și normal să privească de sus imaginile fără de egal ale oceanului, coasta ruptă a pământului. Coasta e roșie. Oare cum se numesc aceste bazalturi, tăblița de abecedar a oceanului?
Fundul e plin de mâl și nu e pregătit pentru pictori sau paparazzi zgomotoși. Numai mie îmi arată prin ce a trecut după ce și-a strâns aripile albastre, albastre pe deasupra, posomorâte pe dedesubt, cu care voia să zboare până la luna plină și cu sânii albi, abia bănuiți prin borangicurile înflorate pe norul aproape transparent.
Îl rog să mai rămână că altfel voi intra în timp, pe ușa din spate al târziului. Și-a pus capul în jos și coboară. Între degetele de picioare am mâl, nu mai există nisip. Sunnybrook Hospital. Toronto . Destul, oceanul meu drag, oprește-te! ''Are cancer'', a zis Dr. Medji.'' Sunt adormit de anestezic și nu pot să mă ridic. Să protestez. Se aud numai valurile...
...șoferul de la ''Cancer Society'', care mă duce, mi-a precizat la telefon că plecăm din Kitchener la Toronto cu două ore mai devreme pentru că la trei are o programare. Cu Mr.Omar nu se glumește. S-a anunțat că va fi polei. În plus, autostrada 401, când ajungi la. sau în apropiere de Milton, este aglomerată. Lui 401 i se spune și Autostrada Morții. Oamenii normali o numesc așa din cauza accidentelor. Eu o numesc din frică. Eu merg la Sunnybrook Hospital. Nici nu intru pe ușă la ''Odette Cancer Center'' că Mr. Omar repetă din nou, a câta oară? să mă grăbesc cu analizele și chimioterapia. De parcă acestea depind de mine. Sunt un pacient și satrapul meu este un număr pe care sora ca un mecanism îmbrăcat în alb îl anunță de pe o listă. O listă care cred că miroase a iod. Lăsat la ușă, îmi mai repetă că s-a anunțat cod alert, polei, și să mă grăbesc.
''Mai stai, oceanule, nu vreau să mai știu!'' Matei stă sus. Pe o stâncă roșie care prin retragerea oceanului devine tot mai înaltă. Acum Matei e atât de sus... Dintr-un nor, un nor alb, Florica îl ia în brațe și îi dă să sugă.
Așteptare la coadă. În orice spital miroase a dezinfectant, o nuanță a spaimei care te freacă pe o masă de lemn pe care se spală morții. Mă duc la analizele de sânge. Sunt numărul 2.350.598. Înainte mai am 25 de persoane. Oare ce-or fi făcând oamenii aceștia cu frica lor? Am trecut demult de șocul spaimei când doctorul te trântește de perete ca pe o minge de cocă. Și rămâi lipit. Țintuit de alb până în rărunchi. Apoi doctorul vorbește și nu mai auzi nimic. Acum când înaintez pe fundul oceanului văd diferența dintre spaimă și frică. Mă uit de jos. Matei e așa de mic! După poala norului îi văd și pe Thomas, și pe Christine, pe Iulian de cinci ani, plin de sine în costum nou- nouț, pe Gloria, de o palmă și în rochiță de prințesă nibelungă, iar mai sfios pe Christopfer...Spaima te lovește din senin, fără nici un motiv, drept în moalele capului . Și fuge. A dispărut ca și cum. nici n-ar fi fost. Numai tu rămâi lipit de zid și încet, încet încerci să-ți vii în fire și, precum ceasurile lui Dali, începi să curgi până te desprinzi de pe perete alb și cazi jos și vezi tălpile trecătorilor călcând peste tine. Nu te doare. Pentru că încă ești amorțit: ''Ai cancer...'' Spaima nu doare. Cum nu doare duhul rău al țepușei otrăvitoare a vorbei câînd începe să obrintească. Este la fel ca în copilărie când spărgeai alune cu ciocanul și-ți dădeai peste deget și degetul amorțea. Nervii degețelui leșinau și cădeau jos. Dar frica este ca o negură care îți pătrunde până în măduva oaselor. De fapt, e o burniță cenușie de toamnă care te răzbește ca un duh rău, al pustiului de casă, până în măduva oaselor. Peste tot ești frică și frica nu e în nici un loc să o simți. Geneza vorbește de un ''tohu vabohu''. Și frica era tot ce exista în această desfășurare a netocmirii și a golului. Ea este timpul existențial care te alungă din timpul ființial. Existențialismul a început prin a cântări câtă țărână EXISTĂ pe lopata morții.
Sora strigă:The number is 2.350.6001. Spaima îți strâmbă gura ca o pareză și apoi dispare. Dar frica crește pe spatele tău cocoșindu-te. Se adaugă și frica din frică, iar lacrima în loc să topească țurțurul îl sporește.
The number is 2.350.600... Cea mai bună carte este a lui Kierkagaard ''Frică și cutremur ''. Vă mai aduceți aminte de ''Prolegomene''? Avraam își duce unicul fiu să-l aducă jertfă. Nici Kierkegard nu spune cam ce era în inima lui Avraam când urca Muntele Moria, Muntele Golgotei. ''It was early in the morning...'' Nu sună aceasta ca o aluzie la '''era dis de dimineață când...''? Spaima nu a mai putut să dispară, dar a fost forțată să meargă înainte, cu torța, să lumineze ilogicul prin care trecea biruitoare pe măgăruș Credința. ''Dacă Dumnezeu a cerut aceasta, să se descurce EL. Acum să-L văd pe unde scoate mâneca! Eu am cuvintele Lui veșnice și nu fiul meu va fi jertfit ci Fiul Lui, pentru că nu va putea să renunțe la dreptul Lui de a mai fi Tată, dacă îmi va lua fiul !'' , cred că așa gândea Avraam ca tată al neamurilor.
Mă uit în jurul meu la numerele așteptătoare. Aproape toți au capetele plecate. Unii se roagă, alții cu vreo carte, alții cu facebookul. Dar în ochii tuturor este frica. Negura hrăpitoare de toamnă care fură, denaturează contururile lucrurilor naturale. Negura de la Izvorul Negru care le amestecă toate putințele lor de a evada prin porțile mestecenilor din flaut.
The number is 2.350. 599. Pe lângă noi trece mașina de curățat coridoarele. Chiar mașina are un număr. Unul roșu portocaliu. După ce a trecut se face liniște în tot neamul numerelor. Acum se aud strident tocurile unei madame: can-cer, ca'n-cer, can-cer... Toți întorc capul... Trece o batoză stahanovistă. Are sânii îngrămădiți într-un maiou pe care scrie: '' Toronto versus everybody.'' Mr. Omar e din nou în spatele meu: ''Nu te-a chemat încă?'' Încerc să scotocesc printre hârtiile de suflat nasul și găsesc un zâmbet până la trompele lui Eustache. Doamne, câtă răbdare pot să am! Din Grecia mă sună Angela. Numai ea îmi mai lipsea ca și cum Mr.Omar nu mi-ar fi de ajuns ca blagoslovenie de la Natură, ca să fiu polically correct.
The number is 2.350.598. Ooo, ce sus e Matei acum! Iar i Florica poartă paltonul alb cu ceaprazurile negre cu care se mândrea după nuntă. Apa oceanului coboară tot mai trist. Asta se numește chenoză. Numărul 2.350.598 a terminat de dat sânge. Oare de ce sora semăna cu roata din dreapta a mașinii de curățat coridoarele? Se uită la mine cu buzele întoarse până la bărbie. Lasă-o-n pace, hărțăgosule!. Ieri a fost duminică și o fi avut și ea, ca tot omul petrecăreț o țâră de prea mult good time.
La Sunnybrook Hospital ca să ajungi la tomografie și alte camere ale fricii trebuie să treci tunelul. Trec cu vederea fotografiile de pe pereți. Le citesc din fugă. Poze de ''încurajare'': ''A mother's final gift'' (Ultimul dar al mamei), ''One day at a time, sweet Lord'' ( E de ajuns încă o dată, drăguțule Doamne) Apoi, ce straniu sună: Medicină Nucleară,etc. Parcă aș fi la Nagasaki și nu în Toronto. Peste tot felul de wings, aripi și pe stânga și pe dreapta. Ca să ajung la Cat Scan trebuie să trec pe la intrarea la Wing MBCD Neuro. Din nou mi se dă un număr și aștept. De după o targă, o,my! , apare Mr.Omar: ''N-ai intrat încă!''
Mă uit sus pe stânca roșie și nu mai văd pe nimeni. Norul cu Florica acum e corabie.
De pe țărm Matei mă strigă: Daddyyyyyyy... Și-l văd făcându-mi semn să mă întorc de pe fundul tristețelor nemărturisite ale oceanului din golful Bay of Fundy!
(Dumitru Ichim)
( Pictura care mi-a inspirat această pagină este realizată de Kmy Ionescu Popa! )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu