Ionel Bota: poeme, poeme,

prin munții mei

în fiecare zi în mine moare o statuie
nici anotimpul nu mai îngăduie mutilarea arhetipului
de-acum voi fi plecat cu stelele nomade prin munții mei
te voi plânge, rachela, voi striga numele tău în toate zările
îl voi sfida pe dumnezeu fiindcă a așternut lințoliul alungatului peste colbul meu de vise și s-au risipit toate cuvintele
în lutul captivității

uite cum scrierea poate isca obediențe
pâinile punerii nainte vor topi zăpada
dragostea căprioarei a supraviețuit de veacuri în boncăluitul cerbului
viață picătură cu picătură moarte cum ai adormi în statuie și m-ai îmbrățișa înainte de a clădi unei confesiuni rugul din lemn de santal

Ionel Bota

· 

luna ultimului pătrar

știi că uneori poemul din mine își strigă deznădejdea?
știi că versurile trupului meu nu mai trebuie scrise?
ele cuvântă cu stelele cerului
când luna ultimului pătrar ne anunță că pleacă la culcare
dar cu noi rămâne atât de fericit ecoul aerului pe care-l respirăm deodată cu visul dorinței de a re-scrie împreună
poemulâ